În 1916, urcînd meticulos în carieră, ca o furnică cu studii de inginerie la Paris, Vintilă Brătianu ajunge ministru de Război. Fratele mai mare, Ionel, tartorul politicii românești, omul care îl ținuse la distanță de măriri tocmai ca să nu fie acuzat de apucături dinastice, îl cheamă în sfîrșit lîngă el. Toți erau de acord că, fără seriozitatea și experiența lui Vintilă, războiul ar ajunge un haos, așa cum se obișnuiseră să ajungă toate acțiunile întreprinse de români.
În august 1916, în casa lui Vintilă se semnează documentele prin care România trece de partea Antantei. E un act patriotic de trădare, o încălcare a tratatului cu Germania semnat de Brătianu-tatăl, o răzgîndire mișelească, dar inspirată și făcută în folosul întregirii țării. Vintilă preia organizarea logistică a frontului și, cu înțelegerea tehnică pe care o au inginerii, vede imediat că ofensiva noastră va deveni curînd o retragere generală. Așa că pregătește căile și mijloacele acestei retrageri care așază războiul pe cursul lui firesc, acela de adăpostire în Moldova și de abandonare a restului țării în mîna dușmanului.
În timpul refugiului la Iași, unde Casa Regală și Guvernul și-au stabilit cartierul general, cei doi frați Brătieni, Vintilă și Ionel, și-au lăsat familiile la București, ca să dea încredere populației rămase. Acest sacrificiu personal a pus temelia speranței, i-a făcut pe oameni să aștepte întoarcerea norocului și, cu ajutorul luptelor de la Mărăști-Mărășești-Oituz și al Misiunii Franceze, norocul avea să se întoarcă.
Felul în care ministrul de Război, Vintilă Brătianu, a reorganizat nevoile armatei a condus la oprirea ofensivei germane. În iulie 1917, cînd Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu e cooptat la guvernare, Ministerul de Război se divide și Vintilă primește ramura strict administrativă, Ministerul Materialelor de Război. Aici se simte și mai în largul lui, livrînd armatei provizii, soluții și echipamente cu precizie germană. Chiar dacă lucra în umbra fratelui său despotic, Vintilă s-a remarcat prin eficiența lui exemplară, iar atacurile politice, izvorîte din sfînta invidie românească, n-au întîrziat să apară. Dar firea lui precisă, meticuloasă, și metodele inginerești prin care-și demonstra rezultatele i-au făcut pînă și pe adversari să-l laude. Dușmanul de moarte al Brătienilor, Nicolae Iorga, cel care nici sub tortură n-ar fi putut admite că Brătienii se pricep la ceva, recunoștea, totuși, despre Vintilă, că „își îndeplinește cu o perfectă conștiinciozitate de bătrîn birocrat îndatoririle”.
