Vizitați România, grădina plină cu milițieni!

E vineri spre sâmbătă. Mai degrabă sâmbătă,

căci ceasurile arată cu precizie ora 00,28. Într-un bar liniștit, dintr-un oraș care se visează turistic încă de pe vremea când era cetate romană, ultimii şapte-opt clienți își sorb grăbiți ultima comandă, rostită pe la 23,30. În definitiv, turismul se dezvoltă cu liniște, ordine și disciplină. Orice local în care turistul ar putea să cheltuiască ceva fie doar bând niște beri sau mâncând ceva trebuie neapărat să se închidă la miezul nopții. Ce, la ei acasă se destrăbălează prin baruri până în zori? Și, atunci, de ce s-ar destrăbăla prin barurile noastre? Noroc, mare noroc avem că există consilii locale și primari care veghează la liniștea vrednicului și muncitorului român, urmaș al celor mai viteji și drepți dintre traci. Căci n-ar fi oare un exemplu prost dat românului celui harnic existența unor locașuri de pierzanie în care străinul, veneticul, cu buzunarele pline de bani, să se distreze până în zori, cheltuind fără măsură? Ce dacă parte din banii veneticului s-ar duce în taxele și impozitele locale? Ce dacă TVA-ul colectat ar putea acoperi gropile din asfalt sau ar rezolva problemele eterne ale canalizării care refulează la prima ploicică mai îndrăzneață? Toate astea pălesc în fața certitudinii că în apropierea oricărui local din orașul cu pricina locuiește câte un ștab local, căruia veselia oamenilor, muzica și petrecerile prelungite îi pot întrerupe în mod nefericit profunda ocupație a numărării șpăgilor colectate peste zi.

E sâmbătă, așadar,

iar ceasul vreuneia dintre multele biserici și catedrale locale mai are două minute până să bată ora 0,30. Văzând lumină, doi oameni ai ordinii și siguranței publice, care și-au trântit uniformele din secolul XXI peste creierul și apucăturile din anii ’80 ai secolului trecut, intră în pas de gâscă în bar. Lipsiți de surle, trâmbițe și tobe, ba chiar și de girofar, acești Sherlock și Watson aspiranți țin cadența pe niște clip-board-uri burdușite cu procese-verbale în alb. Le merge mintea, asta-i clar. Au avut nevoie de doar două minute de când au păşit pe ușa barului ca să se prindă că au găsit localul încă deschis, deși pe ușă scrie clar că se închide la ora 24,00. E o mare victorie a Poliției Române, aripa care a moștenit obiceiurile și apucăturile Miliției. Se cer acte, se invocă articole de lege, se enunță numerele mari ale amenzilor. E trecut de miezul nopții, iar singurul barman prezent la fața locului lucrează de vineri dimineață. Ei și? Apărătorii legii sunt proaspeți. Par abia intrați în tură și par, de asemeni, însuflețiți de o misiune. Încă nu-i clar care-i aceasta, dar toată lumea are răbdare. Iar misiunea se devoalează: barul trebuie să aibă contract cu o firmă de pază autorizată, buton de panică și camere de supraveghere. Contează că nici butonul de panică și nici camerele de supraveghere nu apar ca obligativitate în vreo lege? Nu, nu contează. Important e că organele au descoperit punctele slabe în siguranța națională: lipsa butonului de panică și a camerelor. Contract este. Culmea: de fapt, contractul a fost reînnoit chiar în săptămâna care se încheie cu descinderea polițiștilor. Numai că firma e cam greșită. Nu e pe lista celor iubite în inspectoratul zonal de Poliție. Căci firmele de securitate se împart și ele în două: unele care au pile la foștii lor colegi, încă polițişti sau milițieni, și unele care nu mai au pile la foștii lor colegi.

De fapt, cam ăsta este rostul controlului. Nu depășirea orei de închidere, nu butonul de panică, nu siguranța consumatorilor, ci zonele de influență ale firmelor de securitate.

Contractele cu statul nu prea mai merg,

căci peste tot pândesc procurorii, iar funcționarii nu prea mai vor să semneze. Așa că a venit vremea ca mediul privat să fie protejat ca la carte, de către băieții buni și prietenoși. Băieții răi, neprietenoși, care au uitat de unde s-au ridicat și cât de mic este salariul de agent principal, merită o lecție. Și cum lecția nu poate fi predată direct, se alege un barman vulnerabil, eventual de sex feminin, care este amenințat cu amenda maximă pentru că… Pentru că se poate și pentru că așa merg lucrurile.

Poate, însă, că în noaptea respectivă am stricat un șmen, băgându-mă în vorbă cu apărătorii legii și promotorii firmelor de securitate. Aș putea să vă și spun cum îi cheamă pe cei doi viteji, dacă, insistând să nu se prezinte, n-ar fi dat un semn clar că vor să-și păstreze anonimatul. Voi afla mai exact cât de tare am greșit în fața legii, ca ziarist în trecere pe lângă o acțiune milițienească de intimidare, atunci când voi primi acasă hârtia la care oamenii legii scriu de sâmbătă dimineață încoace. De greșit am greșit oricum, căci filmați, întrebați de sănătate și rugați să explice pa baza căror legi acționează atât de agresiv, urmașii bancurilor cu milițieni și-au strâns catrafusele și au plecat în grabă, anunțând că vor lămuri ce este de lămurit cu administratorul barului, luni dimineață.

Nu știu cât de folositor ar putea fi un buton de panică într-un bar pașnic, dar măcar un smartphone cu o cameră bună, care să poată filma și capta bine sunetul pare deja absolut indispensabil în orice local românesc ce n-a avut prevederea de a lăsa să i se recomande o firmă de pază agreată de toate organele de control.