Vasile Voiculescu a fost medic, poet, prozator și dramaturg, dar cel mai bine l-a prins rolul de sfînt, jucat sub fiecare din acoperirile lumești. S-a născut în 1884 lîngă Buzău, în familia unui gospodar înstărit, care-i atribuia lui Dumnezeu, pentru belșugul rustic în care i se zbenguia familia, doar jumătate din merite. Copilul Vasile s-a trezit înzestrat nu numai cu o viață lină și lipsită de griji, ci și cu o frumusețe naturală ieșită din tiparele țărănești, pe care sătenii le-o puneau în cîrcă ursitelor cerești. Cu chipul său angelic, sculptat de imaginația rurală, Vasile a plutit peste copilărie și adolescență așa cum a mers Iisus pe ape, însoțit de firea sa blîndă și de nimbul sfințeniei.
A studiat alfabetul la Pleșcoi, împărțirea cu rest la Buzău și geometria în spațiu la București, la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Fiindcă literatura îl trăgea de mînecă, a început Facultatea de Litere în 1902, dar, ca urmare a lecturilor științifice și a umanismului ortodox, a abandonat și a trecut la Medicină. În 1910 a ajuns doctor în chirurgie și specialist în epidemiologie. A practicat medicina la țară, unde faima de vindecător al sărmanilor s-a adăugat aurei de sfînt.
Cînd a început războiul, Vasile Voiculescu s-a prezentat la comandamentul trupelor terestre din Bîrlad și a preluat, ca medic militar, comanda spitalului mobil numărul 6. Nu a luptat la propriu pe front, nu a tras cu pușca și nici cu tunul, fiindcă dragostea față de semeni și vocația de salvator l-au împiedicat. Dar s-a ocupat neobosit de răniții și muribunzii Marelui Război. A arătat dăruire și eroism, a smuls din ghearele morții, ale bolii și ale suferinței regimente întregi. În timpul epidemiei de tifos a contractat boala, dar a refuzat să plece de pe front, continuînd să lupte cu virusul în fruntea plutonului de medici și infirmieri mult după încheierea războiului. A fost decorat cu „Steaua României cu spade” și lăsat la vatră, unde s-a dedicat medicinei și literaturii.
Vasile Voiculescu a scris zece volume de poezie, patru de proză și patru de teatru. Din toate răzbate același umanism cu străluciri creștine, din care contemporanii i-au făurit reputația angelică.
În 1958, comuniștii l-au băgat la pușcărie la 74 de ani, fiindcă viața lui de sihastru ortodox, literar și medical amenința, chipurile, regimul. Cu înfățișarea și liniștea unui arhanghel albit, Vasile Voiculescu a uimit deținuții din Jilava și Aiud, iar pe mulți dintre paznici i-a făcut să se lepede de ateism. În 1964, moare. A rămas singurul caz nerezolvat din cariera sa medicală și creștină.
