Primul xXx a aplicat, în 2002, aproape mecanic rețeta succesului simplu: ia un băiat rău, bagă explozii, ciuruială și cascadorii în ură proletară, prefă-te că ai și un plot care să susțină dezlănțuirea de efecte speciale și, cînd vin criticii să strîmbe din nas că produsul finit e curat meșteșug de tîmpire a unui public care oricum nu rupe gardul în materie de inteligență, măcar încearcă să pretinzi că plîngi pe bune în timp ce te ștergi la ochi cu bancnote de 100 de dolari.
Pe de altă parte, să-i înțelegem și pe producători. Dacă filmul tău, care mai avea puțin și era depășit de seriile cu Bugs Bunny la capitolul realism, atrage încasări de 277 de milioane de dolari, e cam greu să-ți mai pese că snobii pufnesc superior. Sau că filmul în sine abia-abia a ratat Zmeura de Aur.
Trei ani mai tîrziu, continuarea State of the Union avea să-i răzbune pe detractori, zburînd ca o găină congelată și aterizînd drept în nas în materie de încasări. Un fiasco elegant, care promitea să îngroape seria o dată pentru totdeauna.
Din păcate, a trebuit să vină un tîmpit ca Robespierre și să spună că „Moartea e doar începutul imortalității”. Nu contează că a murit rușinos, contează doar că o putem dezgropa și readuce pe ecran sub forma xXx: Return of Xander Cage.
Am spus noi că personajul lui Vin Diesel a murit? Ei, n-a murit chiar de tot. El, de fapt, s-a făcut că moare, ca să revină cînd țara va avea nevoie de el. De exemplu acum, cînd un băiat rău are un artefact cu care doboară sateliții militari și amenință să arunce lumea în haos. Sau să comande înghețată cu șorici de porc. Sau ceva. N-am reținut exact, pentru că povestea e prea subțire ca să fie urmărită. Destul că filmul pierde multă vreme umplînd ecranul cu tot soiul de personaje alese să placă publicului asiatic, pentru că industria filmului lansează global și trebuie să pescuiască zdravăn din continentul ăla pitit după Urali.
În principiu, niște unii răi, dar cu intenții bune se adună în jurul lui Vin Diesel, îi spun „Fii căpitanul nostru!” și încep să tumbe și să cascadorii, doar-doar vor fi filmați dintr-un singur unghi și nu-i va prinde camera din profil, să vadă toată lumea cît de subțire e cartonul din care au fost decupați.
E bine că încă mai au încredere în povești tip „publicului chiar îi pasă de personajul stereotip și perfect uitabil pe care îl interpretez. Și pun pariu că publicul chiar s-ar prinde dacă producătorii m-ar înlocui subit cu un manechin cu ochi oblici și ar protesta cu petiții în loc să zică: Ia te uită, un personaj nou”.
Practic, filmul ar fi funcționat dacă, în loc să piardă vremea cu duzina de mofturoși, s-ar fi concentrat strict pe Diesel și ar fi servit același meniu infantil de acum 15 ani.
Dar au trecut 15 ani. Și se vede. Grav. Vin Diesel pare mai mult un tătăiță căruia nepoții i-au pus moaca pe niște cascadori, ca să facă mișto de el în timp ce bietul ins își caută mergătorul pe care a uitat unde l-a pus. Da, arată foarte cool cînd intră în cadru și sare de pe ditamai turnul ca să schieze în josul muntelui. Dar cîte proteze de șold a rupt în dublele ratate numai el știe.
În plus, ar vrea să fie cool, dar confundă noțiunea cu „băiat care și-a băgat în cur un băț de la frigider”. Practic, e ceva între „virgin speriat că va face sex cu o femeie peste nivelul lui” și „Mă numesc Rigor. Rigor Mortis”.
Aș spune că singura chestie simpatică a filmului e tona de gagici în bikini care umplu fiecare cadru cu țîțe și craci. Foarte frumos. Probabil că asta funcționa în 2002, cînd jumătate din America era pe dial-up și restul credea că Internetul e ceva trecător. Din păcate, sîntem în 2017. Acum n-ai nevoie de cinema pentru XXX. E destul să intri pe Wi-Fi de pe telefon.
xXx: Return of Xander Cage, 2017. R.: D.J. Caruso. Cu: Vin Diesel, Donnie Yen, Deepika Padukone.
