„Merge cineva la aeroport? La aeroport merge cineva? Că ar fi mai bine să mergem mai mulţi, să luăm împreună un taxi până la gară!“ Apelul disperat al unei doamne respectabile care caută să împartă studenţeşte costurile mai că-ţi înmoaie inima. Mai ales la cinci fără un sfert dimineaţa, când de-abia aştepţi să plece microbuzul ca să poţi adormi în linişte.
Îmi promisesem chiar să merg până la aeroport, sau măcar până la gară, dacă tace, cumva, până la ora 5. Da’ n-a tăcut. Şi nu că n-a tăcut, da’ în primele două ore şi jumătate am aflat ce i-a lăsat soţului de mâncare pentru două săptămâni, iar în ultimele două ore de drum au fost descrise, telefonic, murăturile şi sarmalele care vor lua calea străinătăţii. La coborârea din microbuz nu doar eu, dar şi domnişoara care chiar avea drum spre aeroport ne schimbaserăm planurile. „Păi, nu mai mergeţi la aeroport?“ „Ba da, da’ la ce aveţi în bagaje, pot să vin mai târziu, că sigur întârzie îmbarcarea câteva ore…“
