– Salut, eu sînt Roy și sînt trezit în fiercare dimineață de un dement cu macetă care vrea să mă omoare.
– Buuuuună, Roy!
– După care apare un scelerat cu un elicopter și-mi mitraliază tot apartamentul, mai puțin bîrna de oțel inoxidabil plasată foarte convenibl pentru a-mi oferi protecție.
– Bravo, Roy!
– După care sar pe geam într-un camion în mișcare, mă bat cu o japoneză cu un fetiș nesănătos pentru săbii, scap de doi negri germani cu aruncătoare de rachete și ajung într-un bar unde mă fac praf pînă se adună toți ciudații să mă facă pulbere.
– Roy, scuză-mă că te întrerup, tu cauți cumva Alcoolici Anonimi? Aici e Plicticoși Anonimi. Îmi pare rău să te dezamăgesc.
– A, nu, e perfect în regulă. Fix asta căutam. Vezi tu, problema mea nu este consumul exagerat de alcool, ci consumul enorm de oxigen pe care spectatorii îl utilizează în timp ce cască sau sforăie.
– Nu se poate!
– Ba se poate, pentru că noi, americanii, sîntem gata oricînd să realizăm imposibilul. De exemplu, dacă te uiți la începutul lui Goodfellas sau Casino, combinația de scenă de acțiune, voice-over și muzică bine aleasă pare un amestec exploziv și fascinant, dar foarte ușor de realizat. Ei bine, eu și echipa mea am dovedit contrariul.
– Uau, incredibil! Te rog, nu-mi mai spune!
– Practic, eu o ard cinic și sarcastic în timp ce ard fizic pentru că am fost ucis de urmăritorii mei într-un dublu efort de-a dezamăgi profund spectatorul. Știi, cu toții eram ferm convinși că vom da lovitura de grație stării de trezie cu un film care e Ziua Cîrtiței, dar cîrtița e o psihopată ucigașă cu un arsenal de joc video de acum 20 de ani.
– Sună foarte greu de crezut…
– Atunci dă-mi voie să adaug că dansăm ridicol în jurul secretului care devine evident pentru toată lumea care nu e vărul idiot al lui Forrest Gump de-a lungul unor scene care însumează cam de zece-cinșpe ori timpul cu adevărat necesar.
– Și asta e doar prima jumătate de oră a filmului?
– Da, dar ne-am asigurat că toată lumea o percepe ca mai multe vieți, deci e OK.
– Mai multe vieți sună exagerat…
– Petrecute în purgatoriu. Fără chiloți. În compania lui Țepeș care vă face din ochi și cere insistent o ascuțitoare și…
– Și mai ce?
– N-are importanță, voiam doar să-ți demonstrez că pînă și replica asta idioată are mai mult suspans decît filmul ăsta atît de repetitiv.
– Lasă-mă să văd dacă am înțeles bine: eroul trăiește aceeași zi în fiecare zi, învățînd lecții morale importante și adunînd indicii care îl vor ajuta să iasă din bucla temporală în care se află. Deci în finalul exploziv evadează, învinge răul și rămîne cu fata?
– Da, evadează, dar…
– Uuu, un twist neprevăzut, pasionant. Deci ce se mai întîmplă?
– Se termină filmul.
– Nu, serios, ce se întîmplă?
– Nu, serios, se termină filmul.
– Fără concluzie?
– Practic, concluzia putea fi pusă din primele 30 de minute.
– Adică?
– Adică protagonistul n-are charisma, talentul și faima de-a duce filmul în cîrcă, antagonistul e un Mel Gibson plictisit, povestea e telefonată de pe aparatul lui Bell, bătăile sînt soporifice și, în general, filmul e o porcărie.
https://www.youtube.com/watch?v=9mkiY-37OG4
Boss Level. R: Joe Carnahan. Cu: Frank Grillo, Mel Gibson, Naomi Watts.
