Sînt de acord cu Lars von Trier: sfîrşitul lumii trebuie să fie colosal! Melancholia, planeta (ironic) albastră care se deplasează sinuos şi implacabil către Terra, are dimensiuni giganteşti, pe lîngă care asteroidul de mărimea Texasului din Armageddon pare o aluniţă benignă pe fundul lui Michael Bay.
Dar cine se bazează pe catastrofica asertaţie a lui von Trier privind nazismul şi se aşteaptă la un disaster movie nervos şi polemic (cum ştim din filmografie că se poate) va fi dezamăgit. Melancholia* e un disaster poem care curge lin şi eteric, ca o auroră boreală. E gorgeous, moody, striking, vorba americanilor pe care regizorul danez se străduieşte să-i deteste cu atîta virtuozitate şi egocentrism. După o singură vizionare, mi-e greu să spun ce-i mai trebuia ca să fie o capodoperă. Mi-a plăcut prea mult.
Filmul debutează splendid şi năucitor, cu opt minute de Wagner (aproape întreg preludiul actului întîi din Tristan şi Isolda). Ce se-ntîmplă în timpul ăsta pe ecran – o uvertură de tablouri suprarealiste, în slow motion – e Apocalipsa perfectă după Von Trier. Intuieşti că-n filmul ăsta, în care plouă cu păsări moarte peste Kirsten Dunst în rochie de mireasă, vulpile n-au tupeul să vorbească. Nici Dumnezeu, vom afla pe parcurs. Iar lipsa oricărui punch metafizic frapează, dacă te gîndeşti la relaţia istorică a lui Von Trier cu moartea şi creştinismul. Evenimentul e cosmic şi-atît, iar ceea ce-l interesează pe Von Trier de data asta e cum se raportează personajele la propriul lor sfîrşit. Poate nu e destul. Dar, faţă de excesele din Anticristul, e perfect suportabil.
„Crezi că mă sperie pe mine o planetă?“, spune Justine, mireasa ratată, care suferea deja de melancolie, la modul clinic. Sora ei, Claire (Charlotte Gainsbourg), un spirit practic şi matern, altminteri panicard şi fragil în faţa catastrofei, sfîrşeşte prin a plasa ultimele clipe ale umanităţii în cadrul unui tablou aristocrat, de bun rămas. Nu vreau să vă sperii. La conferinţa de presă de la Cannes, Von Trier a spus despre Melancholia că e o comedie. Şi are dreptate, în felul lui (pervers, manipulator). Capitolul dedicat lui Justine e un Festen cu teren de golf (reuniunea de familie disfuncţională care se transformă, tragi-comic, într-un dezastru). Cel dedicat lui Claire e o elegie intimistă despre iluzie şi resemnare, care confirmă, spre final, ceea ce intuisem în primele opt minute ale filmului: niciodată moartea nu fu mai frumoasă. Cu menţiunea că recomand, imediat după vizionare, o sticlă de vin roşu, sec, care să-ţi reafirme vitalitatea.
Dacă doriţi să recomand
1) MEAN STREETS / CRIMELE DIN MICA ITALIE (SUA, 1973; regia: Martin Scorsese). La TCM – duminică, 9 octombrie, ora 22. Un Scorsese de mare clasă, cu gangsteri mărunţi din Mica Italie şi un Robert de Niro briliant, din vremurile cînd era actor. Pentru gagicile complicate, care preferă mecla lui DiCaprio, Shutter Island e tot duminică (pe HBO, de la 23,40).
2) METROPIA (Suedia-Danemarca-Norvegia-Finlanda, 2009; regia: Tarik Saleh). La Cinemax 2 – vineri, 7 octombrie, ora 2,05. O animaţie cu cea mai expresivă mimică facială din industrie, despre viitorul întunecat al omenirii. În care Europa s-a mutat în tunelurile metroului şi cineva îţi ascultă permanent gîndurile. Clasic.
3) EN PASSION / O PASIUNE (Suedia, 1969; regia: Ingmar Bergman). La Cinemax – luni, 10 octombrie, ora 2,25. După cum bănuiaţi, e o dramă de amor cu Liv Ullmann şi Max von Sydow. Îl recomand pentru cele patru interludii şi mai puţin pentru amorul în sine.
