Melanjul aiuritor din care e făcut acest film* (melodramatic şi SF, exuberant şi aseptic) ar fi putut fîsîi încă din primele zece minute în laboratorul oricărui altui regizor în viaţă. Cumva, Almodóvar o scoate la capăt cu formula, reuşind să-l combine convingător pe Tizian cu Frankenstein, să împletească elegant goticul cu chirurgia plastică şi, ca de obicei, să mixeze decisiv masculinul cu femininul, în sensul cel mai sexual al cuvintelor. Demersul în sine mi se pare suficient de dement (în sens ludic) încît să nu luăm foarte în serios avertismentele departamentelor de marketing, cum că La piel que habito e cel mai controversat şi horror film din cariera deja clasicizatului regizor spaniol.
E, pur şi simplu, o altă „almodramă“ (trebuia inventat un termen pentru ceea ce face Almodóvar), nici cea mai bună, nici cea mai extravagantă. Dar e, poate, cea mai fascinantă şi densă din punct de vedere vizual, graţie întregului setting, superbei Elena Anaya (care are şanse să devină a doua Penélope Cruz), nudurilor de pe pereţi şi canapea, costumelor lui Jean Paul Gaultier (inclusiv cel de tigru) şi, mai ales, directorului de imagine José Luis Alcaine (care a mai lucrat cu Almodóvar la Volver şi La Mala Educacion). Cînd o veţi vedea pe Vera pozînd într-un enorm ecran LCD, gîndiţi-vă că n-o face doar pentru a evoca virtuţile chirurgiei fesiere. Ci şi (cu ironia de rigoare) pe Velázquez, cel din Venus şi Cupidon. Pare spoiler şi chiar e.
Subiectul? „M-am gîndit la mitul lui Frankenstein, dar mai ales la mitul lui Prometeu“, spunea regizorul la conferinţa de presă de la Cannes. Un genial chirurg estetician (Banderas), care şi-a recuperat soţia dintr-o maşină în flăcări, apoi a pierdut-o pe fereastră, încearcă s-o recreeze dintr-o victimă, într-un laborator privat, plusînd c-un upgrade: o piele rezistentă la diverse şocuri şi mai ales la contactul cu focul. Dar cam atît despre Frankenstein. Chirurgul ţicnit sfidează natura (şi comunitatea ştiinţifică, despre care aflăm că nu agreează experimentele pe oameni dispăruţi), deci are un comportament eroic, obsesiv, sinucigaş. Şi cam atît despre Prometeu.
Contează mult mai mult Vera. Supravieţuitoarea, femeia puternică, eroina care străbate, ca un fir roşu, filmografia lui Almodóvar, chiar dacă aici unul dintre termeni e relativ. Evident că, dincolo de straturile epidermice ale scenariului, e tot un film despre identitate (sexuală). Dar de ce n-ar fi? În general, indentitatea e aproape la fel de importantă ca sexul.
Dacă doriţi să recomand
1) Tata în călătorie de afaceri (Iugoslavia, 1985; regia: Emir Kusturica). La Cinemax – sîmbătă, 17 decembrie, ora 16,45. Al doilea lungmetraj al lui Kusturica, un film curat, fără frecţii cu fotbalişti sau ţigani, cum făcea pe vremuri cel mai talentat regizor al Balcanilor.
2) Monty Python’s The Meaning of Life / Monty Python: Înţelesul vieţii (Anglia, 1983; regia: Terry Gilliam, Terry Jones). La Cinemax 2 – joi, 15 decembrie, ora 21. Ce cred umoriştii englezi despre naştere, educaţie, supravieţuire şi moarte? Irelevant. Important e că viaţa e prea scurtă ca să nu faci mişto de ea
3) All the President’s Men / Toţi oamenii preşedintelui (SUA, 1976; regia: Alan J. Pakula). La TCM – joi, 15 decembrie, ora 22. Un film despre ce pot face cu preşedintele Richard Nixon doi ziarişti de la Washington Post (plus o sursă la nivel înalt, c-un nickname porno). Nu e vintage SF, e doar istorie, aşa cum o să fie în curînd ziarele şi preşedintele Băsescu.
