E film (practic, sînt două) în film. E umor negru şi fin atunci cînd Coca Bloos se tîrăşte spre spital, într-un cadru mergător, respectiv muncitoresc în replici de genul „Să-ţi fac un satîr cu Beligan?“. E bine scris şi filmat, Gabriel Spahiu şi Doru Ana sînt ceea ce trebuie să fie, iar simpla opţiune pentru arhaicul format 4:3 m-a făcut să resimt în papile nostalgia proustiană al „Eugeniei“. E absurd şi mizerie comunistă, dar filmul acesta nu e deloc mizerabilist, mai ales cu personajele sale. În calendar, e 8 mai 1986, a doua zi după capodopera lui Duckadam de la Sevilla.
Iulică Ploscaru (Spahiu), posesor de video şi regizor amator, pe 16 mm, prezintă în faţa colegilor de fabrică două scurtmetraje documentare despre protecţia muncii, dintre care unul aşa, „mai artistic“. Are voice-over live şi un aer suprarealist, buñuelian, combinat cu estetica pragmatică a emisiunii Reflector de pe Programul 1. Foarte frumos.
Dar îmi place mult mai mult ceea ce ar fi putut să fie Visul lui Adalbert* decît ceea ce este. Ar fi putut fi o revelaţie, în ciuda faptului că e încă un film despre comunism sau, mai exact, tocmai de aceea. Fără a-şi propune nici un moment să dea Cannes-ul pe spate, e doar un debut interesant şi aproape solid regizoral, care ne dă o idee despre ce poate deveni Gabriel Achim, odată cu acumularea experienţei şi a bugetelor: veriga momentan lipsă dintre mizantropul de festival şi superstarul de multiplex.
Emblematică pentru dezechilibrul dintre potenţial şi realizare mi se pare scena în care un tovarăş, căruia secretara i se adresează, subversiv, cu „domnule“, scoate dintr-un sertar o foarte contemporană sticlă de Tohani (înclin spre varianta Fetească Neagră), asupra căreia camera zăboveşte suficient cît să lase nefericita impresie de product placement. De reţinut că arealul muncitorilor din fabrica în care se freacă menta, se organizează aiureli festive de ziua PCR şi se produc, ilicit, cuţite de bucătărie porno (cu femei goale pe mîner) e, altminteri, atent reconstituit.
Sînt şi alte scăpări, pe care le pun pe seama emoţiilor inerente ale debutului. Misteriosul Adalbert din titlu. Divagaţia inutilă despre protejaţii lui Dej şi puştii gemeni (despre care n-am înţeles ce sens au) cu care vine ea la pachet. Metafora vulpoiului jupuit, căsăpită la montaj. Geneza celor două documentare – e greu de presupus că un artist ca Iulică Ploscaru nu supraveghează personal post-producţia şi are background-ul cultural necesar unor ghiduşii suprarealiste. Dar cel mai greu de înţeles e cum o scapă Achim din mînă pe Ozana Oancea (excelentă în Felicia înainte de toate), a cărei prestaţie e aici cu un plan cincinal sub potenţialul ei actoricesc. Mă gîndesc însă că aceste insuccese în muncă sugerează, de fapt, imperfecţiunea sistemului comunist. Poate data viitoare s-ar potrivi o comedie despre democraţie.
* România, 2012. Regia: Gabriel Achim. Cu: Gabriel Spahiu, Doru Ana, Mimi Brănescu, Paul Ipate.
Dacă doriţi să recomand
1) Il Buono, il brutto, il cattivo / Cel bun, cel rău, cel urît (Italia-Spania-RFG, 1966; regia: Sergio Leone). La Cinemax – joi, 10 mai, ora 21. L-aţi văzut deja de trei ori (ca subsemnatul)? OK, atunci vă recomand The Good, the Bad, the Weird (Jee-woon Kim, 2008), un exploziv western coreean cu ADN-ul lui Leone şi talentul celui care regizase deja A Tale of Two Sisters şi urma să se ia şi mai în serios cu I Saw the Devil.
2) The Killing Fields / Cîmpiile morţii (Anglia, 1984; regia: Roland Joffé). La TCM – sîmbătă, 12 mai, ora 22. În primăvara anului 1975, în Cambodgia se dezlănţuie infernul. Khmerii roşii fac prăpăd în teritoriu şi ocupă apoi Phom Penh-ul, iar un corespondent de la New York Times e martor la genocid. Convenţional, dar instructiv, filmul spune povestea clasică a occidentalului obosit care-şi subestimează adversarul primitiv, fanatic şi cu atît mai neiertător.
3) A Woman Under the Influence / O femeie dominantă (SUA, 1974; regia: John Cassavetes). La TVR Cultural – vineri, 11 mai, ora 22,15. Maratonul Cassavetes continuă cu o dramă revoluţionară despre o femeie nebună (Gena Rowlands) şi un soţ rezonabil (Peter Falk). Care nu numai că încearcă să n-o ia şi el razna, dar are o perspectivă constructivă asupra nebuniei, exotică pentru cinematografia americană de pînă atunci.
