Am citit în numărul 435 al Dilemei vechi un articol semnat de Sever Voinescu, text în care deputatul ploieştean mărturiseşte în ce impas etic şi estetic funciar a ajuns relaţia sa cu presa. Pe scurt, de cînd e politician de succes, dl Voinescu a ajuns să se se plimbe, întîmplător fireşte, pe coridoarele insalubre aflate în subsolul vieţii jurnalistice, coridoare a căror existenţă, poate, nici n-o bănuia.
Ajungînd un soi de membru de vază al ierarhiei partidului aflat cîndva la putere, dl Voinescu a realizat şi că presa e mult mai insalubră decît credea înainte: „Ştiu jurnalişti cumpăraţi, ştiu jurnalişti care se vînd… Am văzut cum se face la ordin dintr-o minciună adevăr, am văzut cum se isterizează publicul folosindu-i frustrările… Am văzut şi cum greii presei noastre şantajează, am văzut şi cum începătorilor le sticlesc ochii după aceşti grei“. Mda, e odios. În concluzie, văzînd şi simţind de aproape răsuflarea bestiei cu pix soios, buzunare nesătule şi ochi de fiară mincinoasă, dl Voinescu conchide: „Aştept doar ziua aceea în care voi putea trăi eliberat de această imensă ipocrizie obligatorie, fără să mai existe urmă de presă în viaţa mea“. Mărturisesc că n-am mai citit de foarte multă vreme un text de un asemenea machiavelism delicat şi melancolic. Aproape că nu-l recunoşti pe autosuficientul port-palavre al democrat-liberalilor, pe meşteşugarul vorbelor îmbătătoare, pe marele comunicator de nimicuri – gen „partidul va analiza situaţia la nivelul conducerii urmînd ca…“ – spuse pe tonul emfatic al celui care rosteşte adevăruri eterne. Mi-amintesc cum, în urmă cu peste un deceniu, dl Pleşu, devenind ministru de Externe, a renunţat să semneze obişnuitul şi mult aşteptatul său text din Dilema. Sever Voinescu însă, ajuns politician şi purtător de cuvînt al partidului aflat la putere, a continuat să ne încînte cu panseuri de o rară onestitate în care nu se simţea nici o adiere de usturoi mîncat la cantina luxoasă a partidului, printre colegii săi oneşti, culţi şi iubitori de popor. Acum, mărturiseşte cu o neverosimilă candoare că i s-a luat de presă, care, mă-nţelegi, e păduchioasă, cîh şi murdărică. Nedemnă de politicieni, aş spune, ca să-l completez pe dl Voinescu. Pe finalul textului, autorul, fosta tînără speranţă a dreptei democrate româneşti, tînărul de spirit şi duh crescut în umbra solară a dlui Andrei Pleşu, scrie: „Cred că România este cu atît mai liberă şi societatea în ansamblul ei mai fericită, cu cît prezenţa presei în viaţa ei este mai redusă“. Aşa e, dle Voinescu, aţi înţeles perfect cum e cu democraţia asta occidentală în care toţi proştii nemîncaţi şi inculţi votează stînga ca să aducă la putere statul asistenţial şi să-i îndepărteze de la guvernare pe profesioniştii culţi…
P.S. Aştept cu sufletul la gură nişte mărturisiri mega-sincere ale dlui Voinescu despre subtilităţile etice ale vieţii politice, că prea povesteşte frumos.
