Am avut cea mai neverosimilă programare la denstist: sâmbătă seară, la 8. Dacă i-aș fi explicat cuiva de ce nu pot să ies în oraș, ar fi crezut că vin cu cea mai jalnică scuză posibilă. La zece minute de mine e un cabinet cu program non-stop și mai merg acolo când apare câte o urgență. S-a întâmplat și de data asta, când m-am lovit de-o durere pe care nimeni nu putea s-o explice. Am făcut toate radiografiile posibile, dar degeaba. Nu apărea pe ele nici o urmă de carie, nici un canal infectat de care să mă agăț. Aproape că-mi venea să cred poveștile despre curent și să spun că-i de vină aerul condiționat.
Gata să-și pună șapca de Sherlock Holmes, dentistul a-nceput munca de detectiv:
– Și cum e durerea? Înțeapă sau pulsează?
– N-aș putea să spun.
– Înțeapă?
– Parcă înțeapă, parcă pulsează… E greu de zis. Nici nu pot s-o localizez foarte bine. Știți cum e durerea de măsea…
– Nu știu.
– Vă arde de glumă.
– Nu, vorbesc serios, nu știu cum e durerea de măsea. N-am avut în viața mea o carie, a spus dentistul, ca un militar de carieră care admite în pragul pensionării că n-are idee cum arată o pușcă.
OK, am înțeles, sunt unii oameni pe care durerea de dinți i-a ocolit. Se mai întâmplă, fiecare cu ciudățeniile lui. Dar cum se face că oamenii ăia ajung chiar dentiști, gata să-i apere pe oameni de un monstru pe care nu l-au întâlnit niciodată? Dacă-i meritul Facultății de Medicină Dentară, atunci jos pălăria pentru cadrele de acolo. E ca și cum Facultatea de Filosofie te-ar scăpa de orice dubii metafizice.
Oricum, până la urmă, dentistul a găsit sursa durerii. Era de vină o măsea de minte. Parcă-l auzeam: ”N-am avut în viața mea o măsea de minte. Abia am împlinit 15 ani”.
2.056 de vizualizări
