Eram în trecere printr-un mall cînd întîmplarea îmi scoase în cale un bancomat. „E un semn!”, am gîndit eu, ferm convins că nu există coincidențe, ci doar întîmplări bine coordonate de soartă. „Introduceți card… Tastați PIN… Alegeți suma… Vreți chitanță sau vreți să salvați pădurea?” Vreau chitanță. Nu că aș urî neapărat pădurea, ci pentru că băncile îmi inspiră încredere în aceeași măsură în care inspiră pietrele dioxid de carbon. Apropo, nu vi se pare de-a dreptul josnică abordarea asta din partea unei instituții care ar vrea s-o ardă ecologic în timp ce cere echivalentul a trei codri și două livezi sub formă de hîrțoage?
Vine cardul. Vin și banii. Vine și chitanța. Albă și neîntinată, nepîngărită de mîna tușului de imprimantă. Mă uit la ea și îmi vine să recit versuri despre zăpadă. Are, ce e drept, sigla băncii tipărită zdravăn de-a lungul ei. Probabil așa, să fie și mai clar că aparatul n-a adăugat nimic. Nici o sumă. Nici o dată.
Hai la ghișeu, elegant plantat fix alături. „Bună ziua, chitanța asta e tipărită în Braille?” Scîrba suverană a mîndrei de la ghișeu ar înghenunchea trei vagoane de lămîi. „O să vină băieții mîine să repare!”, îmi aruncă din vîrful buzelor pe care rujul e la a treia generație de domn stăpînitor. Dacă Goldilocks ar fi avut aceeași abordare, în mod sigur urșii i-ar fi făcut terciul guler și n-ar fi mîncat-o, ci ar fi pus-o să dea cu mătura și să șteargă praful pînă cînd ar fi revenit la o atitudine umană.
Renunț. Scîrba e prea suverană pentru un republican. Și, mai mult, mă tem că mîndra ar fi în stare să mă pună să dau banii înapoi și să aștept lîngă bancomat pînă vin băieții să-l dreagă.
2.196 de vizualizări
