Dacă-l vedeți pe Mel Gibson, faceți-vă că nu-l vedeți

Mel Gibson. Un tip inițial simpatic (sînt încă fanul seriei Mad Max și recunosc c-am văzut Lethal Weapon de două ori, și nu la PRO TV), dar care, de cînd s-a apucat de scris și regizat filme, pare mai paranoic decît Traian Băsescu și chiar mai amatoristic-aiuristic decît personajul bicefal Ponta-Antonescu. Cu o discreție demnă de marile succese la Cannes, Get the Gringo* avusese premiera bucureșteană pe 15 iunie. Dar ceva (în principal, faptul că, în Statele Unite, filmul n-a fost lansat în cinema, ci direct pe DVD) îmi spunea că nu va fi vorba de vreo plăcere vinovată cu pac-pac-uri la limita absurdului și bancuri rasiste cu mexicani.

Nu m-am înșelat. Scenaristul (mă rog, unul dintre ei) Mel Gibson dă din nou cu bîta-n baltă, așa cum procedase bărbatul Mel Gibson în relația lui perfect descreierată cu Oksana Grigorieva și regizorul Mel Gibson în trăsnăile intitulate Passion of Christ și Apocalypto. Vizual, filmul începe spectaculos, c-o urmărire de mașini prin deșert, aproape de granița americano-mexicană, filmată profi, c-un ușor aer vintage, de Vanishing Point, semn că măcar directorul de imagine Benoît Debie își știe meseria. Dar n-are rost să ne întrebăm cum au ajuns acolo Driver (Mel Gibson) și colegul său ciuruit irecuperabil și din ce motive au ratat hold-up-ul pentru care-i fugăresc trei mașini de poliție, scenariștii presupunînd probabil că, într-o economie din ce în ce mai globalizată, trebuie să lucreze și ima­ginația spectatorului, nu numai a lor.

Trend-ul ambiguității se menține la aceleași cote alarmante și practic e inutil să încerci să înțelegi esențialul: ce fel de om e Driver ăsta, ciorditorul cu zîmbet de gigolo optzecist. Personajul glisează nonșalant și schizoid între atribute (e cînd băiatul bun de pus pe rana deschisă a unui suflet de femeie, cînd badass-ul care dă cu mafioții mexicani de pămînt, cînd șmecher, cînd neajutorat și înduioșător de naiv, cînd întreprinzător, cînd Kramer contra Kramer, cînd Rambo), cu nonșalanța aiuritoare cu care Băsescu ar trece de la patetism la injurie pe parcursul primelor două minute ale unei conferințe de presă. Ca să rimeze cu profilul caleidoscopic al protagonistului, filmul culisează bezmetic între registre, năzuind, fără doar și poate, să fie exact genul-acela-de-producție-de-acțiune-cu-umor-romantism-explozii-dramatism-și-nițică-bășcălie-pentru-toată-familia. Cu mențiunea că umorul e rudimentar și că scenele de acțiune arată, din nou, profesionist, în ciuda excesului de slow motion pe care-l pun pe seama lentorii cu care gîndește regizorul.

Evident, ițele poveștii se încurcă și ele pînă în punctul în care nici măcar Mel Gibson nu mai știe de unde-a plecat (de la un jaf? care jaf?). Starea de confuzie a spectatorului se amplifică la modul frustrant, dacă ești genul care vrea să-nțeleagă, de pildă, cum dracu’ funcționează și cum se explică, omenește vorbind, incredibila (în sensul de total improbabila) pușcărie mexicană în care e azvîrlit Driver. Asta special ca să descopere puștiul fîșneț care-i va schimba radical viața, a cărui mamă (evident, singură) a trecut prin multe chestii dramatice, care presupun, logic, niște oameni răi și un foarte-foarte complicat transplant de ficat. Dîndu-și seama că povestea e din ce în ce mai confuză și că e peste puterile lui să facă lumină în acest film scăpat de sub control prin soluții pur regizorale, regizorul (debutant) Adrian Grunberg apelează la primitiva soluție a voice-over-ului care ne explică chestii, rugîndu-l frumos pe Mel Gibson să bage niște inflexiuni fusion, ceva între Braveheart și Lethal Weapon. O prostie, evident. Mult mai eficient ar fi fost un rezumat scris, înmînat într-un plic la ieșire, ca să-l citești liniștit acasă.

* Vacanță după gratii (SUA, 2012). Regia: Adrian Grunberg. Cu: Mel Gibson.

Dacă doriți să recomand

1) O Brother, Where Art Thou? / Marea hoinăreală (SUA, 2000; regia: Joel Coen). La TVR 1 – duminică, 12 august, ora 20,50. O călătorie comică, absurdă și inițiatică în universul mitic al flu­viului Mississippi. E un film care-ți face poftă de Mark Twain, care merită recitit și după 30 de ani, și de niște filme vechi ale fraților Coen, care merită revăzute o dată la trei ani.

2) Dirty Rotten Scoundrels / Ticăloșii (SUA, 1998; regia: Frank Oz). La TCM – duminică, 12 august, ora 19,55. O comedie subțirică, de vară (remake al uneia la fel de ușurele, din 1964, pe nume Bedtime Story, cu Marlon Brando și David Niven), despre doi escroci cu talent de scenariști de telenovele care storc bani de la fraierii care pun botul la povești lacrimogene. Mi se pare o profesie la fel de onorabilă ca oricare alta. Practic, semnificativ mai onorabilă decît aia de politician.

3) Judgment at Nuremberg / Procesul de la Nürnberg (SUA, 1961; regia: Stanley Kramer). La MGM – joi, 9 august, ora 14. Ora e imposibilă, filmul e vechi și, după cele mai multe standarde contemporane, plicticos. Dar vorbește despre vinovăție, justiție, dreptate și pedeapsă – niște neologisme al căror înțeles pare nu numai străin modului românesc de a face politică, dar și total inadecvat unei țări care s-a consacrat în al doilea război mondial prin a întoarce armele ca să scape de niște vagi procese de conștiință. D.V.