Fără ca noi să bănuim măcar, în faţa evenimentelor năpraznice care au traversat, cu ferocitatea şi cu lentoarea lor, epoca noastră medievală au stat, cînd şi cînd, pentru fracţiuni de secundă, oameni de treabă. Sînt mai mulţi decît putem accepta, mai bravi, mai înalţi, mai frumoşi şi, evident, mai proşti. Unul dintre ei a picat în viitura istoriei în anul 1540. Alexandru Cornea era fiul lui Bogdan al III-lea şi principala lui însuşire, pe lîngă uşurinţa de a doborî cu aceeaşi săgeată trei rîndunici aliniate în zbor, era golirea unei vedre de vin cu doar trei pauze de respiraţie. La cei 1,60 m ai săi, era un flăcău înalt pentru limita de atunci a Moldovei. Dacă pui la socoteală că putea omorî cu parul un urs de talie mijlocie, că putea jupui cu mîinile goale o turmă de vaci şi că putea răbda de foame patru săptămîni la rînd, Alexandru Cornea era, fără discuţie, un model pentru epoca sa. Era genul bun la suflet, credul, inimos, fratern şi prost pînă în vîrful unghiilor – care, între noi fie vorba, erau nu numai negre, ci şi nemaivăzut de lungi.
Oricine s-ar fi putut uita în anul acela (1540) într-o anume poieniţă din apropierea Sucevei l-ar fi zărit pe Ştefan Lăcustă, domnul en titre, făcînd paşi poticniţi, dramatici, şi ţinîndu-şi mîinile în dreptul inimii. Mîinile aveau ca scop să oprească hemoragia pe care cele douăzeci de săbii boiereşti scoase cu obidă din rană o provocaseră, forţînd istoria să grăbească pasul. Cînd Ştefan Lăcustă încă bolborosea în iarbă un testament pe care nu-l asculta nimeni, boierii l-au ales domn pe singurul flăcău care lipsise de la asasinat, pe nătîngul şi onestul Alexandru Cornea. I-au spus că trebuie să reîntregească Moldova cu sabia în mînă, ceea ce eroul nostru s-a şi apucat să facă. O săptămînă mai tîrziu, Alexandru Vodă a atacat Chilia, Cetatea Albă şi Tighina, băgînd o spaimă de moarte în cele cîteva santinele care au respins atacul. Regii Poloniei şi Franţei i-au lăudat vitejia, dar trupele promise n-au ajuns niciodată. Turcii, în schimb, deşi n-au promis trupe, au trimis. În februarie 1541, la Galaţi, ienicerii lui Petru Rareş şi boierii trădători ai Moldovei au pus capăt acestei domnii romantice. Alexandru a fost decapitat, iar despre capul său frumos, care s-a rostogolit în Dunăre, se povesteşte că plutea.
