În casă. Dar mai ales acolo unde trebuie

Deschidere de an școlar. O sală de festivități modestă, cu podeaua din ciment. Scaune din placaj, cafea, croissante. Profesori și femei de serviciu de toate culorile. Directorul are un costum negru, un clipboard de aceeași culoare și vorbește la microfon: "Nu mai sîntem un liceu clasic. Sîntem un liceu-pilot și trebuie să ne mîndrim cu asta. Ocazie de a experimenta noi direcții pedagogice, mergînd înapoi la tradiție prin introducerea uniformei obligatorii pentru elevi".

Așa începe filmul* lui Ozon și e deja clar ce fel de umor conține el. Pista socială e însă falsă. Și asta pentru că egalitarismul despre care vorbește mai tîrziu directorul nu e decît o ficțiune. Noi, unii, o știm foarte bine, iar ultrașii lui Hollande o vor afla și ei, mai devreme sau mai tîrziu. Important e că aproape tot ceea ce urmează – matematică, baschet, mîncare chinezească sau sex – e literatură. Narațiune, mai exact, dat fiind suportul de celuloid al poveștii și preocupările regizorului-scenarist François Ozon. Care avea deja la activ un film despre cît de greu se scrie un roman care depinde de niște femei ca Charlotte Rampling și Ludivine Sagnier (Swimming Pool, 2003).

Ce se-ntîmplă aici, în afară de tolănelile plictisite ale unei MILF pe nume Esther (Emmanuelle Seigner, soția lui Roman Polanski, pe care o știți din Bitter Moon)? Monsieur Germain (Fabrice Luchini), un profesor liberal de literatură franceză care l-a frecventat asiduu pe Schopenhauer, descoperă într-o mină de imbecilitate juvenilă un diamant neșlefuit pe nume Claude (Ernst Umhauer). Un puști sclipitor care începe să-i povestească în scris cum se insinuează el în familia aparent fericită a unui coleg de clasă. Observînd că există potențial și talent literar, proful (un scriitor ratat, dar un cititor lucid) decide să-l școlească intensiv pe adolescentul de 16 ani care pare interesat exclusiv de mama colegului în speță, madame Esther. Și căreia îi descoperă mai întîi "mirosul atît de particular al femeilor din clasa mijlocie" – asta așa, apropo de diamante și talent.

Fiecare lecție de naratologie se lasă cu cîteva pagini pe care Claude le scrie conform indicațiilor lui Germain (recte Flaubert, pe alocuri) sau propriilor hachițe. Sînt fragmente cronologice ale aceleiași povești care mixează din ce în ce mai periculos realitatea cu ficțiunea. Și pe care Germain o împărtășește, rînd cu rînd, soției sale (Kristin Scott Thomas) – curatoarea unei galerii de artă modernă vecină cu celebrul nostru căluț cu svastică pe cur. (În paranteză fie spus: îmi place să cred că, prin năucitoarea colecție de puli și țîțe din prima expoziție, Ozon bagă o strîmbă nu numai la adresa artei contemporane, dar și una, autoironică, la adresa noului extremism francez – cinéma du corps, cum îi spun prietenii.)

Asemeni literaturii de bună calitate, filmul funcționează ca uns la diverse niveluri de lectură. Așa că, dincolo de drama socială a amărășteanului care aspiră la canapelele clasei mijlocii, veți descoperi, după caz, intelectualul burghez care moșește romanul pe care n-a fost în stare să-l scrie singur. Sau însăși Franța zilelor noastre, a cărei identitate socială și culturală are de-a face din ce în ce mai mult cu ficțiunea și din ce în ce mai puțin cu istoria. Sau existența în general, despre care Flaubert spunea că unicul mod de a o suporta este să te pierzi în literatură.

Dar ceea ce mi se pare remarcabil, dincolo de toate acestea, e faptul că Ozon ne explică aici pe larg, c-un umor elaborat și rafinat, la polul opus celui din Potiche, de ce ne place să citim cărți bune. Sau să vedem filme ca acesta. Iar faptul că rezolvarea poveștii nu e tocmai la înălțimea construcției nu atîrnă la fel de greu ca de obicei, întrucît, mesdames et messieurs, Dans la maison călătoria contează mai mult decît destinația. Și, oricum, am în cap un final alternativ pe care, dacă mă enervez, îl și pun pe hîrtie. Practic, cred că asta era și ideea.

* Dans la maison / În casă (Franța, 2012). Regia: François Ozon. Cu: Fabrice Luchini, Ernst Umhauer, Kristin Scott Thomas.