Acești corupți care ne dau lecții

Săptămâna trecută, Klaus Werner Iohannis, președintele interimar al României, care-și execută interimatul între nefastele mandate Băsescu și cele două mandate ale unui președinte cu adevărat bun, pe care nu am reușit să-l găsim în 2014, s-a deplasat în Germania Federală, la München, unde a ridicat de la fundația Hanns Seidel un premiu de zece mii de euro. Spre lauda sa, președintele Iohannis a anunțat că va dona valoarea premiului, adică cei 10.000 de euro, fundației “Un copil, o speranță”. Dar președintele a rămas cu diploma și cu numele trecut pe lista lungă a merituoșilor cărora fundația bavareză le-a decernat același premiu: George H. W. Bush, Henry Kissinger, Mihail Gorbaciov, Helmuth Kohl, Jean Claude Junker și alții.

Suntem mândri

că președintele României, cel mai votat dintre toți aleșii poporului din perioada 2014-2018, a primit acest prestigios premiu, care îl plasează în galeria bavareză cu oameni decorativi. Dar am fi și mai mândri dacă președintele României ar fi consecvent cu el însuși și ar fi refuzat un premiu care poartă numele unui corupt, al unui penal și al unui individ cu apucături dictatoriale, care nu s-a ferit să încalce Constituția Germaniei pentru a pune pumnul în gura presei care-l deranja.

Franz Josef Strauss a fost unul

dintre politicienii apăruți în Germania postbelică, unul dintre cei care, deși n-au avut încotro și au participat la război ca soldați, n-a fost nici nazist fanatic și nici nu i s-au putut pune în cârcă ororile războiului. Imediat după prăbușirea lui Hitler, Franz Josef Strauss a fost translator pentru trupele americane aflate pe teritoriul german. Datorită acestei activități și datorită faptului că americanii au căpătat încredere în el după ce i-au verificat trecutul, Strauss a fost numit administrator (Landrat) adjunct în Schongau, de către guvernul militar american. În 1949, ca membru fondator al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria (CSU), Strauss a devenit membru al parlamentului german.

Într-o țară în care generații de politicieni au fost rase de naziști, iar alte generații au făcut parte din NSDAP, pentru Franz Josef Straus n-a fost foarte greu să se facă remarcat. În 1953 a devenit Ministru pentru Afaceri Speciale în cel de-al doilea guvern al lui Konrad Adenauer, în 1955 a devenit Ministru al Energiei Nucleare, iar în 1956 a devenit Ministru al Apărării, tot într-un guvern Condus de Konrad Adenauer, fiind însărcinat cu reconstrucția forțelor armate germane. Franz Josef Strauss a stat în funcția de Ministru al Apărării până în 1962, când a fost nevoit să demisioneze.

În 1961, publicația germană

Der Spiegel a publicat o serie de articole în care dezvăluiau că ministrul Apărării Franz Josef Strauss ar fi primit mită de la compania de construcții FIBAG, căreia îi fuseseră încrdințate mai multe contracte de lucrări militare. În urma articolelor, Strauss a fost investigat de către o comisie parlamentară și a fost găsit nevinovat, pe bază de vot.

În 1962, aceeași publicație Der Spiegel a publicat un articol intitulat “Parțial pregătiți să ne apărăm”, despre un exercițiu militar al NATO. Concluzia autorului articolului era că forțele armate ale Germaniei, organizate de către ministerul condus de Strauss, erau capabile să apere doar parțial Germania în cazul unui atac. Concluzia se baza pe documente și informații din interior.

Amintindu-și perfect acuzațiile de mită din 1961, Franz Joseph Strauss a profitat de acest articol pentru a se răzbuna pe editorul Der Speigel, Rudolf Augstein. Declarând că Der Spiegel a intrat în posesia unor documente secrete și acuzând publicația de trădare, Strauss a orchestrat răzbunarea. Birourile Der Spiegel din Hamburg și casele câtorva ziariști ai publicației au fost percheziționate în dimineața zilei de 26 octombrie. Rudolf Augstein și redactorii șefi Claus Jacobi și Johannes Engel au fost arestați, iar birourile Der Speigel au fost închise timp de câteva săptămâni. Autorul Articolului, Conrad Ahlers, se afla în Spania, în vacanță, și a fost arestat în camera sa de hotel. Rudolf Augstein a stat în închisoare 103 zile, până în februarie 1963, ceilalți ziariști arestați odată cu el ceva mai puțin, până în noiembrie și decembrie 1962. Totuși, în noiembrie 1962 birourile Der Spiegel au fost redeschise.

La începutul scandalului, ministrul justiției din guvernul Adenauer nu a primit informații legate de caz, fiind ținut de-o parte. Arestarea ziariștilor ș închidera birourilor Der Spiegel a provocat largi proteste de stradă, iar Parlamentul german a început să investigheze afacerea. Chestionat în Parlament, Strauss a negat orice implicare. În cele din urmă, însă, Strauss a recunoscut că a fost implicat de la bun început în operațiune, fiind, printre altele, cel care l-a sunat pe atașatul militar al RFG la Madrid pentru a grăbi arestarea lui Conrad Ahlers.

Pentru că ministrul Justiției,

care era membru al FDP, nu a fost consultat în timpul operațiunii și pentru că Strauss a mințit în Parlament, negând orice implicare, cei cinci miniștri ai FDP din gvernul Adenauer au demisionat pe 19 noiembrie 1962, acuzând alunecarea Germaniei înspre un stat autoritarist, nu foarte îndepărtat de Reichul nazist. Adenauer a format în decembrie 1962 o nouă coaliție cu FDP (Partidul Liber Democratic), dar Strauss nu a mai primit niciun post de ministru. Deși a condus CSU, partidul dominant în Bavaria și principalul aliat al CDU, Strauss a mai revenit într-o fucnție de ministru de-abia în 1966, după ce lumea a mai uitat scandalul Spiegel.

În 1976, după o anchetă de doi ani,

Senatul american a recunoscut faptul că Lockheed Martin a mituit oficiali ai unor țări aliate SUA pentru ca aceste țări să cumpere avioane produse de către Lockheed. Din cele 22 de milioane de dolari date șpagă de către compania americană, cel puțin 10 milioane s-au dus, în 1961, la Franz Josef Strauss și la CSU. După această șpagă, Strauss, care era Ministrul Apărării, după cum ne amintitm, a aprobat și promovat achiziționarea a 900 de avioane F-104G Starfighters. Fiind președinte al CSU și o figură proeminentă în politica germană postbelică, Franz Josef Strauss nu a fost anchetat absolut deloc în Germania și și-a continuat cariera politică, nestânjenit, chiar și după ce s-a dovedit că toate documentele achiziției Lockheed au fost distruse la ordinul său în 1962. Strauss a fost prim-ministrul landului Bavaria din 1978 până în 1988, anul morții sale, și s-a bucurat de toate onorurile datorate unui om integru. Mai mult, Strauss este considerat unul dintre promotorii unei Europe Unite, a pus din greu umărul la înființarea Airbus. Franz Josef Strauss a fost și președinte al Airbus, între 1980 și 1988, iar în timpul mandatului său ca președinte s-a semnat un importnat contract cu Air Canada, care a achiziționat mai multe avioane Airbus. Ulterior s-a dovedit că pentru a semna contractul cu Airbus, în dauna celor de la Boeing, premierul canadian al vremii, Brian Mulroney, a fost mituti de către Airbus, cu ajutorul unui intermediar.

Franz Josef Strauss, devenit premiu

de prestigiu al fundației Hanns Seidel, a fost, poate, un politician abil și important în Germania postbelică, dar a fost, în același timp, unul dintre corupții care a clădit Germania modernă și Europa MCV-ului și a GRECO. Niciodată condamnat pentru corupție pentru că niciodată justiția germană nu a îndrăznit să-i deschidă un dosar, așa cum nu a făcut-o în cazul multor politicieni, Strauss, în ciuda petelor sale, rămâne în istorie ca un personaj luminos, numai bun, iată să cinstească prin asocierea cu numele său președinți de state din întreaga lume.

Intransigenți de fațadă atunci când vine vorba despre corupția din alte țări, nemții se mândresc peste poate cu corupții lor și nu ar lăsa pe nimeni să-i jignească. Poate împrumutăm modelul și, peste ani, poate s-o găsi o fundație românească să-i decerneze doamnei Merkel premiul Adrian Năstase. Iar suma în bani ar putea fi chiar mai mare de 10.000 de euro, dacă însuși Năstase sponsorizează ceremonia.