Marele actor de comedie Toma Caragiu s-a născut în patria tragediei. În 1925, țara lui Sofocle, Eschil și Euripide purta doliu după cei 300.000 de greci uciși în războiul greco-turc și după splendida coastă Ionică, pierdută pentru totdeauna. Familia Caragiu trăia în Epir, în sînul unei comunități aromâne tot mai temătoare pentru soarta ei, fiindcă sărăcia și privirile chiorîșe ale naționaliștilor greci îi amărau zilele.
Toma era încă la școala primară cînd clanul Caragiu a luat-o din loc și s-a mutat în Cadrilater. În anii ’30, acest pămînt luat cu forța de la năpăstuitul neam al bulgarilor înflorea sub mîna forte a administrației românești. Aici, în diversitatea culturală a limbilor turcă, bulgară, română, găgăuză și machedonească, școlarul Toma a dobîndit măiestria de a se exprima prin mimică și ton, lăsînd cuvintele să ocupe un rol secundar. Șiretenia privirii și feluritele nuanțe guturale l-au ajutat să-i păcălească pe băcani, să-i imite pe popi, să-i încurce pe profesori și să-i distreze pe tovarășii de joacă, clădindu-i o faimă actoricească precoce, răsplătită cu acadele și hohote de rîs.
În 1940, cînd bulgarii au recuperat Cadrilaterul, clanul Caragiu s-a refugiat în România, la Ploiești, iar Toma a ajuns elev la Liceul „Sfinții Petru și Pavel“. Intră în trupa de teatru școlar și joacă în cîteva reprezentații al căror succes face turul orașului. Inteligent, arătos, înalt, înzestrat cu o voce rarisimă, nemaiauzită pe scena unui teatru românesc, Toma Caragiu strălucește ca actor înainte să se gîndească să devină unul. În 1945 ia bacalaureatul și intră la Facultatea de Drept din București. Dar aici îl întîlnește pe dramaturgul Victor Ion Popa și trece la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. Joacă în piese improvizate în vacanțe, în săli de cinematograf, pe stradă, în curtea fostului liceu și adună aplauze de peste tot. Organizează Brigada Culturală Prahova, care devine Teatrul Sindicatelor Unite și, peste un an, se transformă în Teatrul de Stat Ploiești.
În sfîrșit, în 1948 debutează pe scena Teatrului Național din Piața Amzei și de aici destinul lui artistic explodează. Joacă aproape fără pauză teatru, joacă în filme, lansează premiere și rămîne, aproape fără rivali, vedeta complexă și rafinată a scenei și ecranului. E adulat de public și, inevitabil, ajunge pe radarul organelor de partid și de stat.
Securitatea pusese ochii pe el încă din tinerețe, dar i-a urmărit parcursul din umbră, mulțumindu-se să-i calculeze utilitatea. I-a făcut dosar de urmărire și l-a lăsat să înțeleagă că e în vizor, dar nu s-a grăbit să-l facă informator.
Și atunci Toma Caragiu și-a construit un rol pe care îl declama în fața tuturor: era înspăimîntat de Miliție, de Securitate și de trauma fizică. Îl îngrozea gîndul că ar putea fi interogat, reținut, pălmuit, avea oroare de suferință și îi ruga pe toți cunoscuții săi să nu-i încredințeze vreo taină, vreun plan, să nu înjure regimul de față cu el.
„Ştii cine sînt“, îi spunea la un moment dat unui prieten, care i se destăinuise că vrea să fugă în America.„Sînt un fricos. Eu nu pot să mint. Nu pot rezista unei presiuni, nici fizice, nici psihice. Luat la întrebări la poliţie, mă piş pe mine. Nu rezist…Vrei să faci din mine turnătorul tău? Acum, cu această mărturisire, tu poţi să mă distrugi. Să-mi distrugi cariera…“
Ofițerii care primiseră sarcina să se ocupe de el erau în impas. Toma Caragiu clădise în fața lor un zid serios și îi lăsase fără pîrghii. Era prea talentat pentru a mai avea nevoie de sprijin politic în carieră și, în același timp, închisese aproape toate ocaziile de a putea fi transformat în informator. Se autoproclamase laș și potențial turnător, iar colegii, cunoscuții, prietenii, chiar și familia ocoleau cu bună știință subiectele periculoase.
(va urma)
