Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Adevărata întoarcere la roman

Zoom Adevărata întoarcere la roman

Printre cărțile care n-au apucat să apară în colecția ziarului Cotidianul a fost și Contele de Monte Cristo, romanul lui Alexandre Dumas-tatăl. Nu mai țin minte de ce nu l-am publicat înainte de desființarea colecției. L-am citit în adolescență, în traducerea inegalabilă a lui Gellu Naum, din perioada în care poetul suprarealist n-avea voie să-și publice volumele de versuri, sub motivul că erau decadente. Dar cum interdicția cenzurii nu se întindea asupra traducerilor și a cărților pentru copii, Gellu Naum a scris, în acei ani, Cărțile cu Apolodor, pe care le am cu desenele de neuitat ale lui Nobilescu, și a tradus din autorii francezi de secol XIX. Într-un cuvînt, traducerea din Contele de Monte Cristo pe care am citit-o, pe cînd aveam vreo 12 ani, era a lui Gellu Naum.

Romanul avea patru volume, toate de o respectabilă grosime. Iar doamna care mi le-a dat să le citesc era ciudata femeie Bulgăraș, vecina noastră de la etajul trei din blocul din Popa Soare, unde locuiam pe atunci. Peste cîțiva ani, doamna Bulgăraș s-a sinucis. Dar nu despre asta e vorba.

Se fac 175 de ani de cînd a apărut Contele de Monte Cristo, scris de mulatrul Alexandre Dumas, care mult mai tîrziu a fost acuzat că a lucrat cu negri literari. Adică ei scriau, iar el semna. Față de cît de industrios era Dumas-tatăl, această bănuială e destul de plauzibilă. Dar ori negrii săi literari erau cît se poate de bine struniți de romancier, ori o parte dintre bănuielile despre uriașa lui capacitate de a scrie sînt neîntemeiate. Căci una dintre ipotezele franțuzești frapante despre Contele de Monte Cristo e că ar fi fost scris, de fapt, de negrii lui Dumas. Nu zic că ar fi fost imposibil, dar Umberto Eco, unul dintre ce mai titrați istorici ai literaturii, n-a luat niciodată în serios această scandaloasă ipoteză. Ba chiar, într-o perioadă în care Dumas-tatăl era privit cu suveran dispreț de critica autoritară a vremii, Eco a reamintit și și-a asumat că Dumas era un scriitor genial. Nu în felul lui, cum se mai zice, pentru a salva cîte un scriitor de secol XIX.

Că oricum Dumas n-avea nevoie să fie salvat de nimeni, asta e altă poveste. Dar Eco și-a pus la bătaie toată autoritatea pentru a susține că Dumas a fost un romancier genial, în timp ce exegeții cu pretenții admiteau doar că Dumas și Eugène Sue au scris romane „populare”. Chestia asta a fost valabilă și pe la noi. Acilea, Dumas a fost luat în tărbacă de critica subțire, căreia romanele lui îi puțeau a populism literar. Vai de capul lor! Asta începînd cu Misterele Parisului de Sue, o capodoperă care a fost apoi luată peste picior de critica franceză în anii Noului Roman. Apropo, tot Eco a fost primul care a remarcat că, în cazul mult lăudatului Nou Roman francez, împăratul e gol. Această formidabilă impostură care a durat decenii, acum e trasă pe dreapta.

La fel cum tot pe dreapta sînt, în sfîrșit, trase și prostiile critice despre așa-numita evoluție a romanului care depinde, chipurile, de tot soiul de chestii care țin tehnic de plauzibilitatea ficțiunii. Or, începînd de la Măgarul de aur, al lui Apuleius, și continuînd cu romanele cavalerești, medievale, cele care l-au smintit pe Don Quijote, plus peripețiile personale ale Cavalerului Tristei Figuri, toate astea n-au nici o legătură cu poetica idioată a Noului Roman Francez, care n-a fost altceva decît o modă distrugătoare. O modă însă căreia i-au căzut temporar victime și scriitori celebri, ca Julio Cortázar, sud-americanul care a luat în serios, în Șotron, așa-numita poetică a Noului Roman.

Or, întoarcerea la adevărații clasici ai romanului universal a fost și e lichidarea stupidității literare că romanul a devenit o afacere pentru cititorii subțiri care se iau după criticii care văd în această impostură a Noului Roman calea cea mai potrivită către roman.

Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo, orice ediție, în traducerea lui Gellu Naum.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]