Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ADRIAN LUSTIG: „O farsă care nu se mai termină”

Zoom ADRIAN LUSTIG: „O farsă care nu se mai termină”

Dramaturg român contemporan de mare succes. (Exclus din Uniunea Scriitorilor prin ucazul dat de N. Manolescu.) Adrian Lustig are umor de la natura sa, ceea ce nu înseamnă că ia în joacă lumea în care trăiește.

Cristian Teodorescu: Ajută la ceva umorul dacă sănătatea îți dă de furcă?

Adrian Lustig: Ajută, cu condiția să-l ai. Umorul e adjuvantul ideal pentru orice tratament – cu condiția să mai poți rîde. E un supliment nealimentar, luat pe cale acustică sau vizuală, care se găsește de vînzare, la prețuri modice, în teatre, cinematografe, la chioșcuri și la televizor, unde e, adesea, contrafăcut sau chiar făcătură. E cel mai ieftin antidepresiv, n-are contraindicații, n-are efecte secundare, deși se cunosc cazuri de oameni care au murit de rîs. Sau măcar s-au lăudat cu asta. Umorul e cel mai bun tonifiant pentru moral, iar studiile medicale arată că un moral bun crește șansele de vindecare cu 20-40%. Așa că rîdeți de cîte ori aveți ocazia, încercînd să nu vă faceți de rîs, mai ales în tîrg.

C.T.: Văd că îți adaptezi piesele care se joacă pe scîndură pentru teatru de televiziune și pentru filme de televiziune. Care e diferența între și între?

A.L.: Pe scîndură, regizorul e limitat la trupa teatrului, în timp ce la TV își poate face distribuția ideală. Pe scîndură, o montare are durata de viață limitată, la TV, o piesă bună rămîne în arhivă și poate fi reluată de oricîte ori. Într-un teatru, o piesă de succes e văzută de maximum o sută de mii de spectatori, la TV, la un rating de 1%, ai deja aproape două sute de mii de spectatori. Piesa mea, Nepotu, cu Tamara Buciuceanu în rolul principal, regizată de Horațiu Mălăele, montată în premieră la Teatrul de Comedie, a avut nouă reluări la TVR, depășind, de mult, milionul.

C.T.: Ai actori preferați pentru rolurile din piesele tale?

A.L.: Evident că am actori preferați, dar nu-i enumăr aici pentru că actorii sînt chiar mai vanitoși decît dramaturgii, iar o inversare într-o enumerare sau, mai grav, o omisiune nu se iartă în veci. Se poate vedea care sînt actorii mei preferați din distribuțiile pieselor și filmelor mele, pentru că, de cele mai multe ori, am reușit să-i impun, chiar dacă impun nu e cuvîntul cel mai bine ales, fiind întotdeauna pe aceeași felie cu regizorul.

C.T.: Îți scrii piesele avînd în minte anumiți actori?

A.L.: Cînd scriu o piesă sau un scenariu, mă gîndesc tot timpul cum ar suna o replică în gura unui anumit actor. Asta nu înseamnă că acel actor va juca rolul în cele din urmă. Cînd scrii o piesă pentru un anumit actor, îți asumi riscul ca piesa să fie jucată numai de acel actor. Eu am scris piesa Nepotu special pentru Tamara Buciuceanu, ca să repar nedreptatea care i s-a făcut fiind pensionată forțat imediat după 1990. Tamara a avut un succes de public extraordinar, așa că nici o altă actriță din alt teatru nu a avut curajul să reia rolul de teama comparației (și au fost trei teatre care mi-au cerut și au primit acordul meu să monteze piesa). Nu m-am învățat minte și acum scriu o piesă pentru un alt mare actor, tot inimitabil, nu spui cine!

C.T.: Cu ce regizori te înțelegi mai bine?

A.L.: M-am înțeles bine cu toți regizorii: adică n-a fost nici unul pe care, după premiera piesei sau a filmului, să nu-l mai salut. Mint: a fost unul…, dar acela nu era regizor. Cel mai bine m-am înțeles – în ordinea în care am colaborat – cu Alexandru Tocilescu și Horațiu Mălăele. Despre Toca și Horațiu aș putea scrie o carte, așa că nu mă-ndur să epuizez subiectul în cîteva fraze.

C.T.: Piesele clasice trebuie aduse la zi sau e mai bine să fie jucate reconstituind atmosfera vremii lor?

A.L.: Piesele clasice trebuie jucate așa cum au fost gîndite de autorii lor, că de-aia sînt clasice: au rezistat presiunii timpului, dovadă că ne interesează și azi. Shakespeare și Cehov – cei mai masacrați dramaturgi clasici – chiar n-au nevoie de cîrjele (post)modernismului cu care îi înzestrează unii regizori care vor să rupă gura tîrgului cu re-re-reinterpretări ale textului. Am văzut în stagiunea trecută la Paris, la Comédie Française, o montare a celebrului regizor Thomas Ostermeier cu piesa Noaptea regilor de Shakespeare, jucată la noi cu titlul A douăsprezecea noapte. Ostermeier a descoperit că piesa are, de fapt, o intrigă LGBTQ, și i-a cuplat pe Viola cu Olivia, pe Sebastian cu Antonio, și așa mai departe, nimeni nescăpînd de viziunea netradițională a regizorului neamț. Eu, unul, prefer montarea extrem de modernă a lui Ciulei, care a păstrat neatins clasicismul textului shakespearean.

C.T.: Cu proza cum mai stai?

A.L.: Cu proza stau rău: nu-mi vine să mă apuc de un roman, deși am în cap cîteva subiecte, plus cîteva polițe de plătit. (Nu) glumesc. Dar eu scriu ca să fiu citit, nu ca să umplu rafturile librăriilor. După ce am avut trei romane vîndute în peste 50.000 de exemplare (unul chiar în o sută de mii), să scriu acum pentru cîteva mii de cititori mi se pare o muncă în zadar. Și cum nu sînt interesat de ierarhiile pe care le face România literară – dacă mai apare – sub înțeleapta comandă a lui Niki Manolescu, prefer să scriu scenarii de film sau piese de teatru care să se joace și în afara tîrgușorului nostru dîmbovițean: filmul Nunta mută s-a vîndut în 31 de țări, iar adaptarea pentru scenă – Que la noce commence – s-a jucat cu casa închisă la Paris în celebrul Théâtre de la Commune. Piesa s-a jucat tot cu casa închisă și în turneul pe care trupa lui Didier Bezace l-a făcut prin toată Franța.

C.T.: Cîte roluri joacă un om în viață fără să fie actor?

A.L.: Nenumărate. Ca Monsieur Jourdain, care făcea proză fără să știe, fiecare om joacă, fără să-și dea seama, un rol în funcție de situație. E drept că, de cele mai multe ori, improvizează, dar societatea are grijă să-l forțeze să revină pe șine și să joace așa cum vrea ea. Chiar și iconoclaștii joacă un rol: cel de iconoclast. Din păcate, majoritatea oamenilor ratează rolul pentru care s-au născut și eșuează în roluri de suprafață. Nenumărate.

C.T.: Ce-ți place și ce nu din ce se întîmplă azi pe la noi?

A.L.: Îmi place că pot să scriu ce vreau! Nu-mi place că jucăm toți într-o farsă ai cărei protagoniști par niște actori amatori aduși de la case de cultură (sic!) din Teleorman sau Vaslui, iar antagoniștii, în loc să fie niște lupi tineri, sînt niște lupi bătrîni care nu-și schimbă părul, dar culoarea – da. Culoarea părului sau cea politică. Să nu mai vorbim că rolul principal e interpretat de Marele Mut, iar regizorii secunzi sînt țuțerii de serviciu. Sau de servicii. Dar n-avem a ne plînge dacă acceptăm să jucăm roluri de figuranți: nu putem avea toți șansa lui Duda. Dar cel mai trist e că farsa asta pare să nu se termine niciodată.

C.T.: Unii dramaturgi cred că teatrul îndreaptă moravurile. Ce părere ai?

A.L.: Primul care a crezut asta a fost abatele Jean de Santeul, poet care a scris, în latină, Ridendo castigat mores. Să fim serioși: teatrul nu poate să îndrepte moravurile. Dacă încearcă și piesa este prea moralistă, plictisește și nu mai vine nimeni la spectacol. Dacă, din contra, piesa e o satiră subtilă, spectatorii care vin, chiar dacă se recunosc în personajele de pe scenă, cred că e vorba despre altcineva. Și dacă teatrul ar îndrepta moravurile, noi despre ce am mai scrie?

C.T.: Care e comedia ta favorită autohtonă de azi și de ieri, și de ce?

A.L.: Comedia mea favorită, autohtonă, dintotdeauna e O scrisoare pierdută: nemuritoare, neobosită, românească pînă la ultima replică. Scriitorii ruși spun, citîndu-l pe Dostoievski: „Am ieșit cu toții din Mantaua lui Gogol“, manta care, după cum se știe, a fost furată în cele din urmă, ca în celebrul banc de la Radio Erevan. Citatul exact este: „Toți, mai mult sau mai puțin, pornim în lume de sub mantaua lui Gogol“, Dostoievski nuanțînd influența lui Gogol. Așa și noi, dramaturgii români – mai mult sau mai puțin onești –, ne tragem din pălăria lui Caragiale, marele iluzionist al comediei autohtone. Comedia mea favorită de azi este, evident, Poker, scrisă de mine în 2002 și jucată de peste 200 de ori pe scena Teatrului de Comedie. Fără să vreau, cînd am scris piesa am avut cîteva premoniții: chirurgul își dorește să ajungă ministrul Sănătății ca să poată importa ambulanțe Ferrari – cîțiva ani mai tîrziu, ministrul Sănătății devine Ion Bazac, dealer-ul de Ferrari în România; interlopul Titel se interesează cum se poate blătui un doctorat – cîțiva ani mai tîrziu, doctoratele marca Gabriel Oprea devin monedă curentă; senatorul anunță în finalul piesei: „Noi o să dăm pensii!“ – cîțiva ani mai tîrziu, aceasta devine principala promisiune electorală. Aplauze la scenă deschisă.

C.T.: Dar dintre cele universale?

A.L.: Categoric, comedia mea favorită e Revizorul lui Gogol. Poate și pentru că am avut norocul să văd una din cele trei reprezentații cu montarea lui Lucian Pintilie înainte ca spectacolul să fie oprit de cenzură.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Cinci ani de singurătate

    12 noiembrie 2019

    “Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece […]

  • Barna, puntea suspinelor

    12 noiembrie 2019

    USR, alături de PLUS, părea să se poată transforma într-un partid important. Nu atât de important încât să conducă, prea curând, singur, dar suficient de important încât să înceapă să […]

  • Cum am ratat eu scaunul cu patru picioare de la Cotroceni

    5 noiembrie 2019

    După ce ani de zile și-a înmuiat batistuţa de la piept într-o esență de patchouli extrasă din brînza neaoșă de burduf, naţionalistul de operetă Rareș Bogdan și-a imaginat că țara […]

  • Președintele pe care l-am pierdut

    5 noiembrie 2019

    Așa sînt mereu zilele dinainte: însorite și nepăsătoare. Nimic nu arată că ne confruntăm cu involuția speciei prezidențiale și cu abisul celor cinci ani care vin gata irosiți. Să ni-l […]

  • O șansă istorică

    5 noiembrie 2019

    A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare. Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, […]