Afacerea Strousberg, un tun de fabricație germană

Cînd Carol I a urcat pe tron, Țările Române trăiau într-o sălbăticie profundă. Un drum de la București la Iași cu trăsura putea dura două săptămîni – în cazul în care hoții sau haitele de lupi nu-l scurtau prin dreptul Bacăului. De la Pitești la Craiova puteai pierde șase zile dacă nu cumva îți pierdeai bunurile personale sau viața. Jderii, vulpile, vulturii și corbii însoțeau caravanele negustorești prin hățișuri ca un alai secret, mereu la pîndă, în caz că pică ceva din căruță sau de pe cal. În vetrele sătești de la munte, prezența urșilor era așa de comună, încît recensămîntul îi lua adesea în calcul.

Carol ar fi putut începe civilizarea acestor meleaguri organizînd o despădurire sau organizînd o vînătoare. Dar, fiind neamț, a vrut s-o înceapă cu un proiect de infrastructură.

Nu-i trecea prin cap că va sta pe tron 48 de ani, așa că s-a apucat de lucru chiar în primul an. Modernizarea României urma să înceapă cu o cale ferată dublă, care să străbată codrii periculoși ai Moldovei, Munteniei, Olteniei și Banatului, unind între ele cele cîteva așezări unde seara se aprindeau focuri și oamenii sperau să nu fie sfîșiați în somn.

Industria românească nu depășise încă stadiul asamblării căruțelor și al dogăritului, așa că principele Carol a cerut ajutorul industriei germane. Tatăl său, Carol Anton, l-a îndrumat către Heinrich Bethel Strousberg, un magnat gras, pitic și lacom, care se umpluse de bani din minerit, siderurgie și lucrări publice, dar mai ales din comisionarea aristocrației care guverna lumea germană.

Strousberg a propus României o concesiune pe 90 de ani a căii ferate. Un consorțiu, finanțat de publicul german prin acțiuni cumpărate cu dobîndă de 7,5%, urma să facă lucrarea și să exploateze apoi calea ferată ca să-și încaseze profitul.

Kogălniceanu și alții, care visau locomotive pufăind de-a curmezișul miriștilor, tîrînd civilizația după ele în vagoane căptușite cu pluș, au susținut proiectul cu un entuziasm care azi ar fi interpretat de procurori. Alții, ca Cezar Boliac, au mirosit escrocheria, dar Parlamentul a votat în octombrie 1869 concesiunea în favoarea lui Strousberg. E bine să ne amintim, atunci cînd lucrăm la statuia lui Carol I, că asociați în consorțiu erau principele Victor de Ratibor, principele Hohenlohe, contele Carol de Lehndorff și ducele Ujest, nici unul născut la Făurei sau la Roșiorii de Vede.

Afacerea Strousberg s-a dovedit a fi o escrocherie. Nemții nu doar că au furat banii, dar nici măcar n-au montat șinele corect. După țepe, scandaluri și amenințări, la capătul a zece ani de agonie, România a reușit să răscumpere pe bani grei concesiunea și să intre în proprietatea unor căi ferate inundabile și neterminate.

În 1878, bucata de război ruso-turc la care participaseră românii nu avea ca rezultat decît zece mii de țărani morți la Plevna. Independența era sechestrată în biroul lui Bismarck, iar pînă cînd România nu a achitat către acționarii germani întreaga factură a afacerii Strousberg n-a fost lăsată să iasă.