Ai, n-ai pokemingea, tragi la poartă

M-am intersectat pe o stradă întunecoasă cu doi băieți neînțeleși de societate. Genul de băieți care se duc la barbershop și își fac fulgere cu mașina de tuns pe tîmple. Genul de băieți cu sprîncenele pensate, gleznele goale și pantaloni cu buzunar pentru caca. Ne-am privit un pic de la distanță, fiecare surprins în felul său că ne-am întîlnit, tocmai pe străduța asta, tocmai acum. Apoi am început să ne apropiem, pînă cînd la mijlocul străduței a trebuit să trecem unii pe lîngă alții. „Ai un foc, șerifule?” Și le-am dat, pentru că am o slăbiciune veche pentru oamenii care consideră că sînt suficient de respectabil ca să reprezint legea într-un orășel din Vestul Sălbatic. Apoi eu mi-am văzut de drum, iar ei și-au văzut de treburile lor mafioțești. Fix cînd am început să mă îndepărtez, unul începuse să-i spună celuilalt: „Coaie, tu ți-l mai aduci aminte pe Bulbazar de la Pokemon?” „Dă-l dracu’ de țestoasă! Mie îmi plăcea balaurul, Ciarizar.” „Șarizard, poate”, l-a corectat primul, doct, și-au dispărut pe strada Profesorilor, continuînd să facă schimb de informații vitale.