E ceva dizgrațios de morbid în obsesia Disney de-a transforma succesele trecutului în filme cu actori în carne și oase. Nu neapărat și talent, chestie vizibilă încă din primele 15 minute ale unui film care aduce mai mult a zombie decerebrat, incapabil să se întrebe măcar de ce-a fost adus la neviață. Plictiseala își fîlfîie aripile de la primele cadre, filmate fără inspirație și lipsite de orice tragere de inimă, iar singurul lucru care le alungă, fie și temporar, din mintea spectatorilor este sentimentul de jenă că participă la un asemenea simulacru artistic.
De fapt, exagerez. Nu există nici măcar un fir de artă în cele două ore căznite, în care celebra poveste e făcută harcea-parcea pe altarul lăcomiei, în peștera întunecoasă a propagandei, pe treptele cele mai de jos ale lipsei de viziune și, nu în ultimul rînd, sub roțile mașinăriei infernale de marketing.
N-am fost mare fan Aladdin nici cînd a apărut varianta să zicem originală, în 1992. Pentru cine s-a dedulcit la farmecul narativ al Șeherezadei, varianta Disney, americanizată și simplificată pentru un public ignorant, dar larg, era echivalentul unui hot-dog ca alternativă la ospețele date de legendarul Sindbad. Dar asta e o chestie de gust și, făcînd abstracție de mutilările poveștii, animația avea avantajul unui Robin Williams spumos, care, deși au trecut, iată, 27 ani, n-a îmbătrînit nici măcar o secundă în rol.
Poate Eddie Murphy într-o zi extrem de bună să fi fost în stare să egaleze un asemenea recital. Poate. Și, în orice caz, urmînd o partitură a lui, proprie, pentru că actorii care și-au cîștigat laurii pe drept creează personaje, nu reiau ce au făcut alții mai bine înaintea lor.
Prin comparație, Will Smith ar fi fost potrivit să-l joace pe papagal. Și asta pentru că Iago a fost jumulit în varianta nouă, iar din simpaticul personaj al lui Gilbert Gottfried n-au mai rămas nici măcar fulgii.
Dacă Disney s-ar fi limitat să refacă, scenă cu scenă, varianta din 1992, poate că dezastrul n-ar fi fost atît de epopeic. Dar cînd adaugi o jumătate de oră de umplutură nesărată, cu dialoguri toante și ifose propagandistice cu trimiteri la politica actuală, deja e prea mult. E de prost-gust să faci mizerii de gen în filmele pentru adulți, dar cînd torni mizerie ideologică într-un film pentru copii – și pentru cei mînați de nostalgie să se simtă din nou copii –, deja e de neam prost.
Prost e și jocul actoricesc, începînd cu același Will Smith și terminînd, în fundul gropii rușinii, cu interpretarea lui Jafar, probabil cea mai penibilă tentativă de personaj negativ de la… din păcate, n-am termen de comparație. Jafar e pur și simplu iremediabil în lipsa de har pe care o aruncă cu greață în rol. Restul se mulțumesc să rămînă șterși și perfect uitabili, mai puțin cînd încep să cînte. Atunci, dacă aveți memorie bună și ureche muzicală, devin atroce. Și, da, Will Smith e primul care măcelărește muzical filmul. Trebuie să recunosc, băiatul ăsta e tenace.
Guy Ritchie a dat măsura lipsei de talent cu King Arthur și acum dovedește că rateul ăla n-a fost un accident. Filmul e lipsit de orice urmă de personalitate, și spun asta pentru că un CGI făcut prost și implementat ridicol nu se consideră personalitate.
1001 de nopți nu ar fi de ajuns pentru a enumera toate dimensiunile urîte, stupide și inutile ale filmului. Aladdin 2019 e un festival al rușinii și lăcomiei, jumătate rebut rușinos și jumătate țigănie de Bollywood. Privindu-l, singurul cuvînt care vine în minte e într-adevăr de proveniență orientală: rahat.
Aladdin. R.: Guy Ritchie. Cu: Will Smith.
