Albă-ca-Zapata, un împărat și un proletar intră la Universitate

Nu cred că mai e cineva pe lumea asta, a noastră, românească, să nu fi aflat de scufundarea cu concert pe puntea Titanicului feminist, la ultimul marș. Dar, cum există și cititori nevinovați, am să trag o repede ochire. În urmă cu o săptămînă, mai multe doamne și domnișoare (pe care nu numai că le înțeleg, dar le și respect) au organizat mai multe marșuri în toate orașele mari, pornind de la una dintre cele mai urîte statistici mioritice. Crimele domestice, în care un bărbat își ucide actuala sau fosta parteneră de viață. Oricît de ironici am fi, de cinici sau jemanfișiști, totuși, nu e posibil să nu mai existe o fărîmă de umanitate în noi să nu tresărim îngroziți la aflarea unei astfel de crime. „Cu cine ți-o pui, parașuto?“ Și insul scoate pistolul, toporul, ranga și se pune temeinic pe treabă. Aici, la Cațavenci, avem bunul obicei să rîdem de orice, în primul rînd de prostie. Da’, uneori, e un rîs mînzesc. De aceea, a apărut în spațiul public ideea unui nou gen de infracțiune cu circumstanțe agravante, femi(ni)cidul. Așa că multe femei din țara asta au pus-o de un marș și, așa cum s-a întîmplat și în multe alte dăți (vă mai aduceți aminte de Roșia Montană), amploarea manifestațiilor a determinat Guvernul să facă un pas înapoi. Unde mai pui că, în cazul Roșiei Montane, istoria și dreptul internațional au cam dovedit că tocmai cetățenii aveau dreptate.

Și, uite-așa, s-au strîns mulți la demonstrațiile astea. Dar trăim în România și nimic nu poate fi dus la capăt fără ca niște cete de purici să sară pe cîine. La demonstrația din București s-au afiliat cîțiva gînditori și gînditoare care au considerat că marșul le va oferi și lor vizibilitate publică. Au fost două grupări distincte. O primă grupare intelectual-stîngistă (sau, mai bine spus, ultrastîngistă) a pus în fruntea manifestației cîteva pancarte care le reflectau convingerile. „Capitalismul = femi(ni)cid.“ A doua a venit cu sprijinul pentru Palestina. Brusc, manifestația s-a cam transformat într-o șaormă cu de toate, iar rezultatul final a fost masiv perceput ca unul comunist. Multe și mulți participanți s-au retras în clipa aia. Alții au scris pe rețelele sociale cît au fost de dezamăgiți. E ca și cum la o petrecere vin niște străini care iau microfonul, pun muzica, taie tortul și închid ușa de la WC.

Asemenea lucruri se petrec de cînd e democrație în țară, adică de vreo 35 de ani. Partea nașpa e că tocmai persoanele care veniseră cu un scop precis au fost arătate cu degetul ideologic, mînjite cu căcat, pentru că, de fapt, sînt niște reacționare în blană de oaie. Ele nu înțeleg necesitatea, nu aderă la ideile nobile, nu manifestă compasiune, nu sînt solidare. Aș vrea să am spațiul necesar pentru a înfățișa discursurile elaborate, docte, academice despre necesitatea (ne)înțeleasă de niște reprezentante ale capitalismului putred.

Sigur, cînd nu citești și nu știi nimic, știi totul. Nu pot să nu mă gîndesc că studenții Parisului din 1968 demonstrau cu cărticica lui Mao la inimă, dar istoria ne povestește că chiar muncitorii francezi refuzau modelul chinez, că ei voiau să trăiască umpik mai bine, nu să vîneze cai verzi pe pereți. Dar să nu știi noțiuni de bază, și anume că numai un regim democratic poate, într-un final, să acorde drepturi tuturor cetățenilor, nu numai unei pături, că viața individului a contat din ce în ce mai mult în Vest, în timp ce în Est a fost doar o cifră, mi se pare de domeniul absurdului. Însă, precum știm, ridicolul nu omoară pe nimeni și esența unei democrații e libera circulație a prostiei.

Îmi pare rău de ratarea „feministă“, zău. Un nou mare grup de oameni dispuși să asculte va închide încă un canal de comunicare. Și ori va tăcea, ori va merge pe mîna extremei-dreapta. O fi avînd istoria omenirii un drăcușor neadormit în mațe, că altfel nu înțeleg de ce ideile bune sînt amestecate cu rahat. Ce nu înțelege lumea asta, a activismului delirant, e că nu poți și nu trebuie să fii de acord cu toate părerile.

Am să las la sfîrșit două mărturii care mi-au plăcut. O fată pe care o știu de multă vreme, dar al cărei nume nu am să îl dau, tocmai pentru a o feri de acest tsunami de ură, s-a retras și, ulterior, a scris cu amărăciune: „Îmi plăcea să mă consider om de stînga. Apoi, am întîlnit noul val de activiști de stînga. Acum mă consider adult de centru, cît de cît mobilat intelectual, care moare pe interior cînd aude sintagme de genul «comunism democratic» sau cînd vede că modelele unora de societate democratică și prietenoasă cu femeile zac prin China, India, Cuba sau – zău că n-am inventat-o – Rusia lui Stalin (m-a informat un tînăr feminist că nu e rău comunismul, deoarece Stalin a dat drept de vot femeilor)“.
O altă participantă a zis așa: „Ideea era să venim toți cei pe care ne unește lupta împotriva violenței contra femeilor. Atît, ăsta era singurul mesaj pe care trebuia să îl propage. În schimb au participat nșpe nișe de activiști care au ținut morțiș fiecare să își strige mesajul propriu. Am venit cu un grup, am văzut ghiveciul și am plecat. Au legitimat desconsiderarea socială și politică a mișcării feministe de protest. Bașca rămîne în mentalul colectiv că feminismul este stînga extremă. Nu e bine, nu e bine deloc“.