Generaţia mea a tras din greu pentru glorie. Dacă era vorba să lovească la ţurloaie, trompetele partidului nu stăteau mult pe gînduri. Eugen Barbu ne culegea cu penseta şi ne expunea apoi ridicolului public, în revista Săptămîna. Degeaba ne împăunam cu numărul imens de critici distructive, urmarea era interdicţia de publicare. Sigur, gloria cerea sacrificii, iar lipsa numelui tipărit pe o carte era sacrificiul suprem.
Pînă să ajungem la o asemenea faimă, trecusem prin furcile caudine ale consacrării. Şi iată cum. În 1979, cînd eram un profesoraş la Galaţi, mă cheamă directorul, cu o faţă oficială: „Florinele, eşti chemat la Colocviul naţional de poezie de la Iaşi. Eu n-am prea vrut să te las, da’ mi-au zis de la Inspectorat că e onoarea judeţului în joc. Ce scrii?“. „Poezii.“ „Aha. Frumos.“
Mi-am făcut bagajele şi am aterizat la Iaşi, în mijlocul generaţiei ’80, de la Traian T. Coşovei, Magdalena Ghica, Alexandru Muşina, pînă la Emil Hurezeanu şi Ion Mureşan. Ce-i drept, fuseserăm invitaţi pe post de chibiţi. Noi nu vorbeam în public. Dar aveau să grăiască monştrii sacri ai poeziei şi ai criticii, aveau să-şi ţină discursurile meşteşugit critice la adresa regimului. Era o atmosferă încordată: PCR era duşmanul, iar tartor, cel al cărui nume nu-l rosteam. Atunci Laurenţiu Ulici a urcat la tribună, şi-a desfăşurat hîrtiile, apoi le-a-mpăturit şi a zis, cu vocea lui peltică: „Aveam un discurs de douăzeci de minute despre starea poeziei. Ca să vă dovedesc că poezia n-a murit, îi invit aici, în locul meu, pe cei mai tineri poeţi. Domnilor…“ Ăsta a fost începutul celebrităţii, iar seara, Ulici era strigat cu veneraţie împleticită, pe holurile hotelului: „Naşule!“.
