Asistent universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Știintele Educației a Universității din București, Aneta Feldman-Shafir e licențiată în psihologie, cu un doctorat în psihologia artei, dar aici am vorbit cu ea despre cîini și pisici fără stăpîn, despre adăposturi, despre cei care adoptă animale abandonate și despre cei care le abandonează.
Cristian Teodorescu: De ce și de cînd ai devenit protectoare a cîinilor fără stăpîn?
Aneta Feldman-Shafir: Copilăria răspunde la ambele întrebări. 🙂 În cazul meu. M-am născut într-o familie care a avut șansa patrimonială a unei case cu o curte generoasă, adăpostul a dinastii de cîini și pisici, care au trăit într-o scandaloasă convivialitate cu stăpînii, copiii și, cîndva, pe la 6 ani ai mei, cu un ied. Să mai spun despre, vorba Cărții, păsările cerului, vrăbii și guguștiuci, care se bucură și astăzi de protecția mamei mele? În esență, nu prea știu cum e chestia cu „protecția”, pentru că eu nu știu să fiu altfel. În relația dintre oameni și animale, voi lua invariabil partea animalelor.
C.T.: Nu te întreabă „oameni de bine” de ce nu te ocupi de soarta bipezilor fără adăpost în locul cîinilor?
A.F.-S.: Mentalitatea oamenilor a suferit oarece modificări în bine, în acest sens, cel puțin prin aceea că rareori mai auzi pe cîte cineva care să-și permită o asemenea intervenție. Dar sînt invitați oricînd să o facă, mereu m-a fascinat înclinația spre risc a humanoidului…
C.T.: Am văzut pe un site poza unui cîine pe care voiam să-l adopt. Site-ul mai conținea, în afară de poze, o cerere de donații din partea iubitorilor de căței, dar nu tu un număr de telefon, nu tu adresa adăpostului unde s-ar afla cîinii din fotografii, doar o adresă de e-mail, la care nu răspunde nimeni. Să fie niște escroci?
A.F.-S.: Cristi, cînd vorbim de adăposturi trebuie să privim înapoi cu 25 de ani. La percepția societății în legătură cu soarta animalelor fără stăpîn și la felul în care aceasta a evoluat. Pentru că da, oricît am fi de prudenți sau sceptici, a evoluat. Vorbim de salvări personale multiple, există mici sau mari organizații de salvare a animalelor. Nu putem asocia primăriile orașelor în tabloul acesta pozitiv; dă-mi voie să nu ating acest subiect acum. Revenind, unele adăposturi sînt izolate, în locații cît mai depărtate de zonele locuite de oameni, din rațiuni evidente (cîinii latră, mirosurile asociate). Cum nu trăim într-o lume pe de-a-ntregul echilibrată psihic, este vital să protejăm adresa adăpostului, dacă simțim că așa asigurăm protejarea animalelor. Este posibil să fie vorba, în cazul tău, de niște escroci, ar fi prima oară într-un domeniu în care n-ar exista și din ăștia, nu? După cum ar putea fi vorba de lipsă de personal și timp dedicat lucrului la site-ul respectiv. Căutări, verificări putem face, iar adăposturi sau cabinete veterinare, cu adrese și număr de telefon, sînt destule.
C.T.: Cum se descurcă cei care au adăposturi adevărate pentru căței? Că presupun că nu le pică nimic din cer.
A.F.-S.: Marie Jeanne Schweffer, de la DrumCat Sanctuary, mi-a spus: „Absolut nimic nu pică din cer, din partea statului sau a marilor organizații. Cei care au ajuns să aibă adăposturi le-au putut dezvolta cu ajutorul donațiilor. Grosul acestora vine de la persoane obișnuite, din străinătate, care donează și acolo și care au în general ca scop dezvoltarea protecției animalelor în România. Desigur, există și mincinoși, și profitori, ca în orice domeniu. Cei de care poți fi sigur sînt cei a căror activitate o poți verifica pe Facebook, la nivel uman. Ca și în orice alt domeniu, transparența totală e un indiciu foarte bun că urmărești o inițiativă cinstită și de calitate”. Aș adăuga necesitatea implementării unui program național, alături de cel al sterilizării gratuite și monitorizării adăposturilor, de susținere psihologică a salvatorilor de cursă lungă, pentru că aceștia se confruntă cu un stres fizic și emoțional intens. Cîți dintre noi ne-am gîndit la cum e să te desparți, prin adopție, de un animal pe care l-ai salvat de la moarte și care a crescut, literalmente, în brațele tale? Uneori, ne este imposibil să adoptăm, deși am face-o. Dar mai avem o cale de ajutor – donația punctuală sau recurentă: sume mici, care pentru noi nu înseamnă mai nimic, pentru un adăpost și pentru animalele de acolo fac diferența între boală și sănătate, între viață și moarte.
C.T.: Cine sînt oamenii ăștia?
A.F.-S.: Sînt oameni ca mine și ca tine. Uite, noi am adoptat cît ne-au permis spațiul și deplasările. Eu cu Michael am ales-o pe Lara, aruncată într-o pungă, împreună cu cei cinci frați ai ei, imediat după naștere. Ne stăpînește sănătoasă, de peste patru ani, cu o viață socială de invidiat. 🙂 Voi aveți o mică escortă de pisici și cățelușe, într-un apartament obișnuit de bloc. Fiecare om care a ales să adopte un animal abandonat participă la acțiunea de salvare. Iar în povestea asta poate ar trebui să stăm și să reflectăm: cine pe cine salvează, de fapt? Asta este salvarea în mic. În mare, vorbim despre oameni care treptat ajung să renunțe la carieră și la viața personală pentru a avea grijă de un număr considerabil de animale, nu toate crescute în interiorul adăpostului tipic. Îmi vine în minte cazul doamnei profesor Mihaela Grancea din Sibiu, care ne bucură zilnic cu un Jurnal de Facebook extrem de viu și de touchant.
C.T.: De unde provin cîinii fără stăpîn, unii de rasă, care ajung în adăposturi?
A.F.-S.: Din abandon, mai ales rural. Din „cadoul de Crăciun”, iresponsabil ales/primit. Din înmulțirea necontrolată, rezultat al lipsei unui program național de sterilizare a animalelor fără stăpîn. De oriunde există viață neprotejată. Să pomenesc despre situațiile în care stăpînii mor, iar urmașii acestora le închid animalelor poarta în față sau vînd și le lasă în drum?
C.T.: Cine sînt cei care adoptă cîini de la adăposturi?
A.F.-S.: Aș zice iarăși „unii ca noi și ca voi”. Practic, oricine e sensibilizat de soarta animalelor fără stăpîn și care refuză să încurajeze monta iresponsabilă sau comerțul ilegal cu animale fără pedigree.
C.T.: Am auzit că se făceau afaceri bănoase cu statul, dacă nu s-or mai fi făcînd și acum, din ocrotirea în vorbe a maidanezilor.
A.F.-S.: N-ar fi singura categorie vulnerabilă care se „bucura” de protecția autorităților pe model declarativ, nu?
C.T.: Ce-ar trebui să știe cineva care vrea să adopte un cîine, ca să nu-l ducă înapoi la adăpost după aceea?
A.F.-S.: Se particularizează de la caz la caz. Fiecare cîine are deja un profil pe care adăpostul îl livrează adoptatorului. Există cîini atît de traumatizați sau bolnavi cronic, încît adăpostul decide să nu-i ofere spre adopție, după cum familiile cele mai potrivite cu situația lor specială reușesc să îi recupereze emoțional și comportamental. E un raport subtil de șansă și compatibilitate.
C.T.: Cum de își mușcă stăpînii cîini de rasă, de la care ai oarece pretenții?
A.F.-S.: Un specialist în comportamentul animalelor e mai în măsură să răspundă, așa că l-am rugat pe Eddy Schweffer să-mi spună. Specialiștii sînt unanim de acord că în vreme ce, într-adevăr, trăsăturile specifice rasei influențează mult metodele de dresaj și rezultatele, adevărul este că ai cîinele pe care îl crești. Mușcătura e o reacție la un stimul traumatizant. Dacă se întîmplă asta, un specialist vă poate ajuta să descoperiți care e problema și să-i corectați comportamentul.
C.T.: Între un maidanez pursînge, o corcitură și un cîine de rasă pură, cu certificat, ce-ai alege, în ordine?
A.F.-S.: Dintr-o carte recent tradusă la noi, a lui Frans de Waal, Sîntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor, Humanitas, 2019, aflăm că un sfert dintre proprietari își consideră cîinele mai inteligent decît majoritatea oamenilor. Nimic despre rasă. 🙂