Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Anul Cărții n-are parte

Zoom Anul Cărții n-are parte

Puțină lume știe că, anul acesta, sărbătorim, celebrăm sau deplîngem Anul Cărții în România. Ce chestie! A trecut, deja, aproape o jumătate de an și încă nu știm în ce constă evenimentul. N-ar trebui să mă mir. Anul trecut am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire. Îmi poate spune cineva ce au realizat autoritățile cu ocazia asta? Că bani, slavă Domnului, au avut. Ca întotdeauna, cînd se “dă” ceva, e îmbulzeală mare. Rezultatul e nul, dar ce contează? Banii s-au cheltuit cu folos, niște buzunare pot murmura liniștite: “Copii, avem și pentru anul viitor! Ne descurcăm noi în 2020”.

Dar, dacă ne încordăm mușchiu’, dacă belim ochii și ciulim urechile, la ce folosește “Anul Cărții”? Nimeni nu știe. Ce știe, însă, toată lumea? Că avem cea mai largă populație analfabetă funcțional, pe lîngă cei care nu citesc niciodată vreo carte. Căci, pentru a putea să nu înțelegi, e musai să deschizi o carte! Or, cel puțin trei sferturi din populația țării nu o face. Bun. Rămîne un sfert, din care cam jumătate nu înțelege ce citește. Nu contează pe ce treaptă socială ești. Am văzut nenumărați “intelectuali” care nu pot descifra o informație simplă. Nici nu-și pun problema. Dacă, oricum, se pricep la toate, de ce mama dracului vine un năuc să tulbure apele? Ia, sas de-aci!

Copiii din România (inclusiv părinții lor) au învățat (da, au învățat, oricît de paradoxal ar părea) să urască literatura și cititul. Cu scrisul se descurcă, deși cam șovăielnic. Au învățat asta în școală. Și eu aș urî-o, la rîndul meu, din rărunchi, dacă aș fi obligat să învăț în sistemul educațional românesc. Am făcut un experiment: acum trei ani am fost invitat la Iași, să vorbesc elevilor. La un mare liceu, cu o sală de 400 de locuri, ocupată pînă la refuz de liceeni. Primul lucru pe care l-am spus a sunat cam așa: „Știu că, dintre toate materiile pe care le studiați, există una pe care o urîți din rărunchi”. S-a făcut liniște. Puteai să auzi musca, deși era luna martie. „E vorba de limba și literatura română.” Încă o secundă de liniște, în care am văzut, literalmente, cum ajungeau cuvintele mele în cele 400 de capete. Au urmat urale și chiuituri. Cineva o spusese, taman reprezentantul celor care îi chinuiau cu „creațiile” lor incomprehensibile. A fost cel mai trist triumf al carierei mele de scriitor, unul funerar.

Al doilea lucru care a contribuit masiv la îndepărtarea publicului românesc de cărți e chiar scriitorul, chiar literatura. Noi nu avem o literatură de consum, ușoară, scrisă corect, construită pe probleme simple și clare: societate, corupție, dragoste, mister etc. Dacă cititul e ca un organ, lipsa antrenamentului duce la atrofierea lui. Cînd abia 2% din populația unei țări citește constant, gestul celor care scriu și tipăresc cărți e de un eroism inconștient. Iar dacă această nenorocită conjunctură va trece vreodată, cred că viitorimea le-ar putea ridica statui. Poate nu la fel de aurite ca lui Hagi, dar, poate, mai frumoase.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole