Constantin Argetoianu avea nerv și energie, era unul din politicienii care nu pierd vremea. A umblat din partid în partid ca într-o inspecție de bordeluri, căutînd de fiecare dată să pună stăpînire pe afacere.
Greva generală din 1920 l-a prins ministru de Finanțe și de Interne. Muncitorii ocupaseră cele cîteva fabrici din București unde industria lupta cu ideile lui Lenin. Argetoianu a trimis trupe, a eliberat strungurile și forjele de sub jugul socialist și i-a arestat pe toți capii grevei. Seara, în saloanele industriașilor ușurați, mîna forte a lui Argetoianu a fost sărbătorită cu șampanie și cu discursuri în franceză. Dame înmănușate, cu spatele gol și blană de samur, care cîștigau într-o noapte cît o secție de oțelărie într-un an, l-au felicitat pe ministrul erou care le salvase rentele.
Două luni mai tîrziu, cînd teroristul comunist Max Goldstein a aruncat în aer, în plenul Senatului, un ministru, un episcop, un general și un senator, Argetoianu a ordonat o vînătoare a făptașului demnă de viitoarele razii ale Securității. Goldstein a fost capturat și aruncat în ocnă cu atîta furie, încît n-a supraviețuit căzăturii. Pe certificatul de deces scria „greva foamei”, deși condamnatul mîncase pe săturate bătaie. Argetoianu avea un fix cu bolșevismul, o rîvnă de a-i umfla pe adepți care băga spaima în toate micile organizații ilegale. Un instinct istoric îi spunea că această epidemie avea potențial și, oriunde recunoștea simptomele, chema duba.
În mai 1921, cînd delegații socialiști din România au votat afilierea la Internaționala Comunistă, Argetoianu i-a ridicat pe toți ca pe hoții de cai, fără să țină seama că unii dintre ei erau parlamentari. Peste treizeci de ani rolurile aveau să se inverseze, comuniștii aveau să-l ridice cu duba și să-l arunce în închisoare, dar Argetoianu mai avea pînă atunci o grămadă de timp ca să le dea motive.
Cînd steaua lui Averescu a început să apună, Argetoianu a încercat să-i ia partidul, cu degajarea acelor rude care dezbracă mortul cît încă mai respiră. N-a reușit, așa că a fost obligat să fuzioneze de unul singur cu Partidul Naționalist-Democrat al lui Iorga, care a devenit, astfel, Partidul Naționalist al Poporului.
Numai că, pînă la moartea lui Ionel Brătianu (1927), politica internă urma să fie un monopol al PNL. Iuliu Maniu căuta o alianță de partide mici care să înlăture dominația satrapului de la Florica, așa că Argetoianu s-a înființat cu o propunere. Și fiindcă Iorga nu era de acord, i-a învățat pe dinafară două piese de teatru care erau un dezastru la public și l-a vizitat. Au discutat istorie, filozofie și, ca din întîmplare, teatru. Cînd Argetoianu a început să-i recite pagini din dramele obscure, Iorga a leșinat de plăcere. La plecare, Argetoianu i-a spus în treacăt că Maniu ar vrea o fuziune și marele istoric, copleșit de recunoștință, l-a însărcinat, firește, să se ocupe.
2.826 de vizualizări
Curvāsāria politicā e opiul popoarelor.