Butch are nume de dur, numai că de fapt e-un mâhnit. Sal are nume de agarici, dar la el e pistolul, și-n plus, e și șeful lui Butch, pe linie de partid (”organizația”). Discuția pe care Sal o are cu Butch este, cum să spun, de strictă specialitate, adică ei nu-și fac confidențe, mărturisiri lacrimogene sau alte căcățișuri, ci vorbesc numai și numai despre muncă, despre serviciu (amândoi trudesc în industria divertismentului, adică organizează partide mânărite de crap, poker sau cribbage pentru sărăntoci, alcooliști și lumpeni). Nu se termină bine.
Ce spuneam? A, da, că d-aia nu-mi plac mie avanpremierele*: după ce că publicul bucureștean e-așa cum e, dacă intrarea mai e și pe bază de invitație, atunci se întâmplă un fel de contra-selecție, adică ajung la teatru oameni d-ăia care n-au mai intrat într-o sală de spectacol de pe vremea lui Nea Nicu, când purtau cravate de pionieri și erau duși ”cu clasa” la operetă sau la teatrul Țăndărică. Izbucnesc ca pârșii în chicoteli și nechezături reprimate când pe scenă își face intrarea cel pe care ei îl știu ”din viața civilă” (îmbrăcat în blugi și geacă); nu pot, sărmanii, să delimiteze omul de personaj. Se spune că asta pățea și Amza Pellea, și nu pe stradă sau la coadă la sifoane, ci chiar la teatru, când era în rol, că se găsea câte-un meltean să-i strige: ”Las-o, bă, că măcane, bagă dreacu’ ceva cu Nea Mărin!”.
Lenny e șmecher mare, e pe val, ”organizația” l-a luat în brațe, are perspective frumoase în treburi din ce în ce mai mari (crime, răpiri, extorcări). Punch a fost tras ușor-ușor pe linie moartă, i se mai dau de făcut doar mici comisioane pentru șefi; n-a ajuns chiar să fie trimis după țigări, dar nici nu mai are mult pân-acolo. Nu se împacă cu gândul, d-aia l-a și scos pe Lenny la o ciorbă în oraș, să-i pună o vorbă bună unde trebuie (Punch l-a adus pe Lenny în organizație, pe vremea când Punch era cineva, iar Lenny era o puță). Dar Lenny are acum pâinea și cuțitul. Nu se termină bine.
Ce spuneam? A, da. Mafioții fumează, înțeleg. Personajele care interpretează mafioți trebuie să fumeze pe scenă, înțeleg și asta. Dar de ce mămica, tăticul, iubițica, iubițicul, fratele, sora, cumnata, vecina, vecinul, cățelul și purcelul (mă rog, tot publicul venit cu invitație) fumează toți ca turcii, de nu se mai vede-n sală om cu persoană? Că publicul e public pe bune, doar nu interpretează și el rol de public mafiot (sau poate, mai știi păcatele, eram eu singurul muggle din sală?!).
Fetele (Lefty și Squinty)aproape că nici n-au nume, doar dacă apelativul ”fată” nu e-un nume în sine (pare-mi-se că, tot mai mult, este!). De departe, ele au fost favoritele în spectacol, nu atât datorită jocului, cât datorită textului. Pe mine, unul, m-a umplut de satisfacție să văd și să aud neantul pițipoancic redat savuros de Maria și de Laura, nu în ultimul rând pentru că m-am simțit răzbunat (e-un paradox faptul că te râcâie mai îndelung când ești refuzat de o pițipoancă decât de-o fată salon!). E-adevărat că ele par că vorbesc permanent despre nimic, dar ăsta-i un truc de-al autorului: subiectul incoerențelor verbale e-un anume Nicky, un mafiot de 63 de ani (”Tânăr!”, zice Squinty), judecat pentru circa 20 de capete de acuzare, pentru care riscă vreo 300 de ani de închisoare. Ce pot eu pentru ca să zic? Nu se termină bine.
*Conversații cu Mafia, de Sam Henry Kass (trad. Vania Pierșinaru), la teatrul În Culise. Regia: Cristian Bajora. Cu: Maria Popovici, Laura Marin, Alexandru Minculescu, Ionuț Iftimiciuc, Paul Alexandru și Cristian Bajora.
