Săptămîna asta m-am văzut nevoit să trimit o scrisoare. Ca pe vremuri. Cînd am ajuns la poştă, m-am desprins un pic din coada la care stăteam ca să văd ce fel de plicuri au acolo.
Poştăriţa mă întreabă lătrînd: Ce doriţi? – Nişte plicuri, zic eu neluîndu-mi ochii de pe rafturile din spatele ei – Staţi la coadă şi vedem apoi dacă avem, îmi zice ea cu sictir. Eu rămîn perplex: Păi, sînteţi la poştă! – Şi ce dacă?, latră ea şi mai tare – Ar cam trebui să aveţi… îi răspund eu pe jumate muiat. N-avem decît plicuri poştale, o întoarce ea. Perfect, păi de-ălea am şi nevoie. Şi n-am mai schimbat nici un cuvînt apoi.
Probabil ca n-ai fost înainte de ora 11 când coada formată din veterani și veterane ale luptei pentru ducerea României pe cele mai înalte culmi de cultură și progres era aliniată frumos pe două rânduri! N-ai mai fi apucat să ajungi la poștăriță pentru că ”luptătorii” te-ar fi fi ciuruit din toate părțile cu invective.