Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Aventurile memoriei

Zoom Aventurile memoriei

Memoria e cel mai gîrbovit toiag. Pînă nu vine cineva să te tragă de mînecă, ți se pare că lumea e a ta. Dar, cînd încerci să te confrunți cu amintirile celorlalți, parcă se zguduie cerul, iar pămîntul e de hîrtie arsă. Nici prin cap nu mi-a trecut, așa cum m-a firitisit prietenul Marius Ghica, că eu fusesem cel care a blocat ieșirea în larg a vaporului Renaissance. E drept, nu am uitat nici una dintre nopțile cu rakie și whisky, petrecute alături de poetul CanYücel. Mi se mai întîmplase, cu patru ani înainte. Martor mi-e Toma Roman junior. Am trecut, se pare, prin Germania, ca gîsca prin apă și am ajuns la Paris fără să știu că petrecusem o noapte de pomină prin berăria lui Hitler. Am negat vreo douăzeci de ani această amintire fără chip și fără dată, pînă cînd niște fotografii scoase din album mi-au dovedit că mă pozasem în fața unei catedrale.

Viața, da, mereu surprinzătoare.

Așa cum nu mi-aș fi adus niciodată aminte cum m-am rățoit, pe 1 decembrie 1989, la un milițian, imediat după căderea lui Honecker, dacă bunul și mult mai treazul meu prieten Alexandru Vlad nu mi-ar fi povestit cu amănunte, de-a fir a păr.

Constat că amintirile fug de la mine, iar ceea ce citesc (și bănuiesc că e adevărat) îmi arată distanța. În același timp, nu am cum să uit (și ar trebui o pilă sau o drujbă a naibii de ascuțită să îmi reteze amintirile astea) cele o mie de sticluțe văzute în laboratorul călugăresc de la Căldărușani, ori petrecerile de la etajul 11, din Ada Marinescu, Galați, cînd, pieptănîndu-mi pleata, o fată avea să-mi spună că voi cheli. A rîs și țin minte cum am rîs și eu spre ea – urmarea e că ne-am cuplat pentru o scurtă perioadă de timp.

La fel, acum zece ani, Dan C. Mihăilescu m-a făcut să mă simt foarte important (doar că eu uitasem cu desăvîrșire ce glăsuisem) pentru că, cică, afirmasem că eu sînt mai întîi cetățean al universului și abia după aceea român.

Firește că-mi plac amintirile care-mi dau apă la moară și care spun despre mine ce tip mișto am fost în tinerețe – doar că nu-i așa.

Și acum mă întunecă o amintire din liceu. Eram un membru de frunte al clasei F. Cea mai rea. Cea mai fără șansă. Ne dădeam mari, ne dădeam viteji, doar că eram niște adolescenți fără căpătîi. Deși umblam cu gașca, nu știam să ne batem. Nu rîdeți, nu știam. Și așa se face că, într-o bună zi, ne întîlnim cu altă gașcă, ceva mai forțoasă și mai bazată. Era într-a XI-a. Ei bine, mardeiașii au pus mîna pe George Pîrvu și l-au caftit soră cu moartea. Iar noi, noi, colegii lui, am fugit ca niște iepuri.

A doua zi, George a venit la școală cu niște ochi cît pumnul și negri ca ceaunul. S-a uitat la noi pe rînd cu milă și a zis:

— Vă mulțumesc, prieteni.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale