În corola de înfrîngeri militare care au condus la Marea Unire, bătălia de la Turtucaia strălucește ca o nestemată a tacticii și strategiei automutilante. Între 1 și 6 septembrie 1916, în Cadrilater, țăranii români, lipsiți de instrucție și armament, au fost puși să înfrunte o armată bulgărească pregătită și înarmată de nemți și, mai ales, hrănită cu dorința de răzbunare din 1913. Cu trei ani mai devreme, Cadrilaterul le fusese smuls vecinilor noștri legumicultori aproape mișelește, armata română intrînd în Bulgaria printr-o graniță nepăzită și înaintînd printr-o țară a cărei oștire se lupta în sud cu grecii. Bulgarii au venit, așadar, la Turtucaia, nu numai cu tunuri Krupp și cu hărți germane, ci și cu amintiri care ar fi trebuit să-i îngrozească pe români.
Ofițerii noștri erau lipsiți de experiența războiului, așa că și-au nesocotit îndatoririle militare și n-au întărit pozițiile de apărare așa cum o cereau împrejurările. Cînd bulgarii au dat drumul la bombardament, batalioanele de cosași din Muntenia au fost spulberate și abandonate de ofițeri, fără ca eroismul lipsit de mijloace al ostașilor simpli să poată face ceva.
Au pierit la Turtucaia 6000 de soldați și 120 de ofițeri, iar 28 000 de ofițeri și 480 de soldați au fost capturați. Lupta a fost, în realitate, un măcel. Românii au încercat să fugă peste Dunăre, dar au fost vînați de artileria bulgară și scufundați. Pe mal, în momentul abandonului, soldații români au fost executați, fugăriți pe cîmp și prin păduri, și numai o anume disciplină impusă trupelor de ofițerii bulgari a făcut ca cea mai mare parte a prizonierilor să fie cruțată.
Între supraviețuitori s-a numărat sergentul George Topîrceanu, cunoscut deja ca poet și epigramist, părinte al greierelui și furnicii, al bivolului și al coțofenei. Topîrceanu a trecut prin toate etapele dezastrului, de la fuga în degringoladă la umilința prizonieratului. Șansa lui s-a datorat inspirației pe care doar poezia le-o dă muritorilor. În momentul în care toți se avîntau în valuri să-și caute scăparea, poetul a mai zăbovit pe mal, tras de mînecă de metafore și comparații, pînă cînd a văzut că bulgarii se distrau de minune luîndu-i la ochi cu mitralierele pe înotători.
Ca prizonier, Topîrceanu s-a îndatorat tot poeziei, care a acoperit, cu strofele ei vesele, proza sinuciderii. Cele optsprezece luni de suferință și mizerie petrecute în lagărele bulgărești au trecut cu ajutorul fabulei și a epigramei, dar și cu vechile deprinderi țărănești ale poetului, care l-au ajutat să se hrănească cu ierburi fără să se otrăvească.
În cele din urmă, în decembrie 1919, la intervenția lui Constantin Stere în cercurile politice germane, Topîrceanu a fost eliberat. Lumea gîzelor și a curcubitaceelor își recupera creatorul.
