E critic și istoric literar de sex feminin. E feministă, dar nedogmatică. Bianca Burța Cernat scrie critică literară în reviste de cultură și a publicat o carte, excelent scrisă și documentată pînă la milimetru, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, care a devenit rapid un punct de referință în bibliografiile critice de ambe sexe.
Cristian Teodorescu: Nu știu dacă ești feministă (apropo, ești?), dar cartea ta, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, cam bate într-acolo. Fiindcă există și bărbați-scriitori uitați, nu?
Bianca Burța Cernat: Există atîtea accepţiuni şi atîtea nuanţe ale feminismului, încît e greu de dat un răspuns răspicat. Mă consider, în orice caz, o feministă nedogmatică şi, în genere, o adversară a dogmatismului şi a radicalismului, sub orice forme s-ar manifesta acestea. Că emanciparea femeii e una dintre mizele esenţiale şi legitime ale modernităţii – cred că este (acum, în secolul XXI…), aproape de la sine înţeles. Totodată, simt nevoia să spun (oricîte „fulgere” mi-aş atrage pentru asta…) că privesc cu suspiciune excesele unui anumit tip de militantism feminist şi mai ales pe acelea ale militantismului feminist care ar vrea să intre cu bocancii şi cu toată recuzita „militară” pentru a face „ordine” în literatură. Susţin cotele de gen în politică, dar nu şi în literatură… Evident, „egalitatea de şanse” dintre femei şi bărbaţi – într-un plan social mai larg – şi, în particular, aceea dintre scriitoare/literate şi confraţii lor nu trebuie să (mai) fie o vorbă în vînt (şi, din păcate, inechităţile şi micile sau marile nedreptăţi se menţin – nu doar în societatea românească); dar nu e nici strategic şi nici just să supraveghem cu stricteţe de jandarm cîte femei se regăsesc, la un moment dat, pe o listă de nominalizări la cutare premii, care e procentul autoarelor recomandate, într-un anumit context, de X sau de Y pe o simplă listă de lecturi de vacanţă ş.a.m.d. Un coleg – care, de altfel, e cunoscut ca om de stînga şi susţinător al „cauzei” feministe – a păţit-o, mai acum vreun an, atunci cînd, scriind un mic articol despre cărţile pe care le-ar lua cu sine în vacanţă, a nominalizat doar cărţi scrise de bărbaţi…
Cît despre Fotografie de grup cu scriitoare uitate – aceasta e, pur şi simplu, o carte de critică şi de istorie literară (scrisă, de altfel, într-o perioadă cînd tema literaturii femeilor nu devenise încă o modă la noi, ba dimpotrivă). Da, sigur că există, cum spuneţi, şi „bărbaţi-scriitori uitaţi”, numai că, în ceea ce-i priveşte, „uitarea” nu are legătură cu discriminarea pe criterii de sex. Şi ei merită, după caz, să fie redescoperiţi – e tocmai ceea ce, de altfel, susţin şi eu într-un capitol de la începutul cărţii, unde discut despre margine, marginalitate, marginalizare şi scriitori cu statul marginal din literatura română.
C.T.: O prozatoare cunoscută, nu-i dau numele, crede că și scriitoarele trebuie numite scriitori, la masculin, ca să nu se mai vorbească despre literatura feminină, ci despre literatură pur și simplu. Ce părere ai?
B.B.C.: N-aş vrea să intrăm aici în capcane terminologice. Dar, desigur, literatura nu e nici „feminină”, nici „masculină”; nici heterosexuală, nici homosexuală – deşi termenii de gay literature şi lesbian literature au o frumoasă carieră (mai ales) în universităţile americane –, nici de stînga, nici de dreapta, ci literatură pur şi simplu. Există, poate, o amprentă identitară specifică, dar nu din aceasta rezultă – orice am spune – specificul literarului. Proza lui Proust sau a lui Gide, a lui Kawabata sau a lui Mishima nu e, să fim serioşi, „proză gay”. Iar caracteristicile aşa-numitei „scriituri feminine” (atît de subtil teoretizate de Hélène Cixous) pot fi foarte înşelătoare. Cînd, la sfîrşitul lui 1925, Camil Petrescu a publicat în Cetatea literară un fragment din Patul lui Procust, pretinzînd că i-ar aparţine unei anumite doamne care semnează „T.”, E. Lovinescu – cunoscut susţinător al scrisului feminin – s-a grăbit să semnaleze, cu entuziasm, apariţia unei noi scriitoare: „Doamnă – căci nu pot crede într-o substituire, deşi eşti bărbat prin incisivitatea observaţiei şi realismul notaţiei –, doamnă, îmi iau libertatea de a-ţi zice bun venit în pragul activităţii dumitale literare”. În treacăt fie zis, regăsim în această frază a criticului de la Sburătorul o prejudecată recurentă în epocă: aceea că anumite caracteristici, între care luciditatea, percutanţa observaţiei sau incisivitatea, sînt în general „masculine” şi numai cu rare excepţii pot defini şi scrisul unei femei.
C.T.: Ai avut greutăți ca autoare – nu ca „autor” – de critică din cauză că ești autoare?
B.B.C.: Poate că da, într-un anume fel, dar asta s-a întîmplat în primii ani de activitate publicistică. Pe de o parte pentru că eu însămi nu aveam, în scris, o individualitate suficient de bine conturată (e firesc în cazul unui debutant, indiferent de sex); pe de alta, pentru că, în urmă cu 10-15 ani, lumea literară românească era, într-o mult mai mare măsură decît azi, patriarhală. E adevărat că, dacă în poezie sau în proză (dar mai ales în poezie) o autoare se poate afirma şi impune mai uşor, în critică lucrurile sînt puţin mai complicate, pentru că instituţia criticii a fost asociată, pînă de curînd, cu un imago masculin. Foarte mulţi încă şi-l mai imaginează – stereotip – pe critic ca pe un domn serios, privind condescendent prin lentilele ochelarilor, mimînd detaşarea sau, nu de puţine ori, ridicînd autoritar glasul. Glumesc… Şi, totuşi, mai în glumă, mai în serios, nu putem să nu remarcăm cît de puţini critici-femei cu relevanţă şi cu autoritate există, de-a lungul secolului XX, în literatura română. Asta, poate, şi pentru că în critică e nevoie şi de un gest mai ferm şi de o voce mai apăsată – şi destule literate s-au sfiit (şi unele se mai sfiesc şi azi) să adopte asemenea atitudini mai „masculine” (un alt stereotip, desigur). Drept care s-au retras cu discreţie în zone mai puţin vizibile.
C.T.: Mai nou, de cînd vorbim despre scriitori subevaluați, ce părere ai despre romanciera Hortensia Papadat-Bengescu pe care E. Lovinescu o ținea drept una dintre marile autoare ale vremii sale și despre care azi nu se prea mai vorbește?
B.B.C.: O spun ori de cîte ori am ocazia: ironia face ca Hortensia Papadat-Bengescu (de departe cea mai importantă prozatoare a literaturii române – de la origini pînă în prezent – şi, de altfel, stituată pe bună dreptate la vîrful canonului nostru literar) să fi ieşit din manualele şcolare pentru liceu chiar în perioada mult-lăudatelor şi aşteptatelor reforme curriculare de după 2000, sub pretextul că „nu e accesibilă unui elev de liceu”…
C.T.: De ce o femeie care se culcă, fiindcă așa vrea, cu mulți bărbați e cotată drept curvă, în timp ce un bărbat care face același lucru cu multe femei e cotat, în cel mai rău caz, drept curvar?
B.B.C.: Un antropolog ar explica, poate, mai bine mecanismul de gîndire în virtutea căruia o comunitate patriarhală – invocînd „tradiţia”, moralitatea şi uneori chiar voinţa lui Dumnezeu – aplică acest dublu standard. Se ştie: sexualitatea e asociată cu vinovăţia, în cazul femeilor, şi cu puterea şi performanţa, în cazul bărbaţilor. Iar lucrurile acestea sînt atît de vechi, încît au ajuns să pară „naturale”.
C.T.: Crezi că va apărea la noi un echivalent literar feminin al lui G. Călinescu, cel cu Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent?
B.B.C.: Cred că întrebarea s-ar cuveni reformulată: ar mai putea apărea la noi un alt G. Călinescu, fie el bărbat sau femeie? Am serioase îndoieli. Nu numai fiindcă individualităţi precum G. Călinescu (Iorga, Hasdeu…) apar foarte rar într-o cultură, ci şi pentru că tipul actual de societate nu mai favorizează erudiţia şi/sau enciclopedismul şi priveşte dintr-un unghi extrem de critic valorile umanismului clasic. Aşa că „ape vor seca în albie”… Cît despre critica literară actuală – în special cea universitară –, tot mai algoritmizată, mai funcţionărească, mai ostilă ideii de creativitate, ea devine din ce în ce mai puţin compatibilă cu viziunea (ce termen depăşit, ar zice unii!) şi cu arhitectura „nebunească” a unei cărţi precum Istoria… lui G. Călinescu. Destui critici din noile promoţii – de la generaţia ’80 încoace – v-ar explica, dacă le-aţi adresa această întrebare, că nici nu ar fi de dorit să mai apară azi vreun G. Călinescu – nomina odiosa! –, întrucît ar fi nu doar un model „depăşit”, ci unul cît se poate de primejdios prin potenţialul său de „închistare localistă şi naţionalistă”, de nu chiar prin „rasism” (cum am citit – cu stupoare – mai de curînd). Nu mai vorbesc de ironiile „fine” conform cărora G. Călinescu nici nu ar fi, de fapt, critic literar, ci doar un „scriitor talentat”. Şi, din păcate, nu şarjez: am avut ocazia să aud asemenea consideraţii formulate, în vremea studenţiei mele, chiar la cîteva cursuri de la Facultatea de Litere.
C.T.: Dacă o femeie care scrie critică literară spune despre o carte că e bună sau proastă, ce efect provoacă azi verdictul ei?
B.B.C.: Depinde cine e acel critic-femeie, ce vizibilitate şi ce autoritate are. Pentru că problema autorităţii (legitime sau nu) rămîne totuşi centrală în critica literară şi, în general, în cultură, oricîte amendamente postmoderne şi post-postmoderne am introduce.
C.T.: Despre bărbați se spune că ar avea destin, în timp ce despre femei se zice că ar avea prilejuri să se afirme. Nu crezi că această diferențiere e o porcărie machistă?
B.B.C.: Ce-aş mai putea spune despre asta?! E o opinie în logica bunei şi frumoasei noastre societăţi patriarhale (care confundă tradiţia cu stereotipul de gîndire). Sau, mă rog, a unei părţi a acesteia…
1.027 de vizualizări
