Ăsta nu e un film. Ar fi vrut el să fie, dar după ce Brian May și Roger Taylor și-au băgat în el degețelele alea talentate, rezultatul e un exercițiu de PR. Amănunt care tinde să sugereze că degețelele alea talentate erau cele de la picioare.
De dragul convenției, însă, să-i spunem film. Un film care, în momentele lui bune, e atît de mediocru încît e de-a dreptul jignitor cînd are pretenția să tragă cu ghearele lui murdare de viața unui artist incapabil să fie altceva decît excepțional.
La nivel superficial – iar povestea refuză cu obstinație să meargă în orice altă zonă – Rapsodia e un șlagăr demn de Mamaia. Banalitatea picură din scenele lipsite parcă de orice relevanță așa cum picură ciorba dintr-o lingură de film românesc. Membrii Queen înregistrează chestii. Membrii Queen se ceartă ca niște țățici. Membrii Queen au un turneu în Midwest USA (nu, n-am uitat virgula, geniul care a pus asta în film e responsabil de gogomănie). Membrii Queen salută diverse orașe americane de pe aceeași scenă filmată chior și sărăcăcios. Un festival al caliciei de idei și resurse pe care nu l-am întîlnit nici măcar în documentarele puse de fani pe YouTube. Apropo: aruncați un ochi dacă vă pasionează, sînt unele mult mai interesante. Și unde interpretarea e mai bună.
Fizic vorbind, cred că Sacha Baron Cohen ar fi fost o alegere mult mai potrivită. Rami Malek poate fi lăudat de pișcotari pînă la capătul Internetului, dar tot e vizibil din Lună că e un băiat venit să facă treabă de bărbat. Fizic, e o aschimodie comparativ cu Mercury. Adăugați ochii bulbucați, accentul atroce și un aparat dentar bun de caricatură de prost gust, și Freddie din film nu mai e creatorul Bohemian Rhapsody, ci inventatorul metodei „Accidentul”. Asta dacă nu face și combinații cu telefoane pe Internet.
„Bine, dar nu-i frumos să te iei de fizic!” Sînt ferm convins că toți ați da năvală la un Pink Floyd unde Roger Waters (1,91) ar fi jucat de un pitic ghebos și gîngav.
Și interpretarea? Merită Malek tonele de nectar din tonul cronicilor? Hai să vă întreb altfel: ați văzut cronici care să fie sincere cu personaje minoritare etnic, rasial, sexual sau toate la un loc? Freddie Mercury era artist. Personajul lui Malek e mai mult homosexual. Nu un ins sensibil, timid, chinuit de multe, printre care și o orientare sexuală care mai avea 30 de ani pînă să devină motiv de mîndrie. Trecem peste faptul că și rușinea, și mîndria sînt la fel de tîmpite.
Prin comparație, Gwilym Lee e Brian May și e greu să faci deosebirea între actor și imaginile de arhivă dacă nu ești un expert obsedat de Queen. Și Roger Taylor? Roger Taylor și-a ales un Legolas. E blond, dar nu are nici pe departe aerul de drăcușor al bateristului. Bazat pe o asemenea figură, versul l-ar fi uitat pe Belzebub și ar fi susurat: „Goldilocks has a porridge put aside for me!”.
Dar cea mai tristă apariție este Mike Myers în rol de producător obtuz, dornic să explice că melodia din titlu nu e genul care să-i facă pe puști s-o dea la blană în mașină și să dea din cap pe ea. Da, mă, ne-am prins, amintești de secvența din Wayne’s World. Faci o glumă despre o glumă de acum 36 de ani.
Singurul lucru care ar ridica filmul mai sus în aprecierea subiectivă ar fi muzica. Nu contează că scenariul e calp și prost, dacă susură lucruri plăcute pe fundal, trebuie să-ți placă. Da, dacă melodiile n-ar fi măcelărite de o editare vrăjmașă de care n-a avut parte nici măcar Ștefan cel Mare la Dumbrava Roșie.
Ar mai fi minciunile, inadvertențele, măgăriile făcute de dragul dramoletei, dar deja senzația de silă și de saturație a atins maximul. Artistic, Bohemian Rhapsody e un fonfleu, fără nerv, fără picanterie, fără viață. Dacă, după The Doors, Val Kilmer a stat un an în terapie pentru a putea ieși din personaj, îmi închipui că fanii hardcore vor avea nevoie de măcar doi-trei ani pentru a scăpa de senzația de cocleală lăsată de Bohemian Rhapsody.
Bohemian Rhapsody. R.: Bryan Singer. Cu: Rami Malek, Lucy Boynton, Gwilym Lee.
2.727 de vizualizări
