Bond. Jasmine Bond

Am impresia că trailer-ul a fost un soi de dezastru purificator pentru filmul de față. El pornește de la mantra conservatoare „Un trailer trebuie să dea toate glumele” și duce zelos conceptul mult mai departe. Mai exact, trailer-ul ăsta se ambiționează să dea toate glumele proaste, răsuflate și penibile. Motiv pentru care, împăcat că și-a făcut datoria, filmul își poate permite nesimțirea de-a strecura pe ici, pe colo și glume bune.

E drept, alea proaste n-au dispărut la montaj, dar măcar v-ați obișnuit cu ele, știți cînd trebuie să vă fie rușine de rușinea realizatorilor, șocul e aproape imperceptibil.

Un privitor dotat cu un minimum de simț critic și un dram de memorie (adică un om care știe că filmele americane sînt în general proaste și înțelege și de ce) ar intra în sală resemnat să știe că urmează niște zeci de minute în care două mîndre vor intra în rolul de tute teoretic simpatice, în timp ce în jurul lor lumea spionajului mondial își țese plasa.

E o țară liberă și e dreptul fiecăruia să fie resemnat cu ce-i place. Dar, în cazul de față, resemnarea e inutilă. Fără să emită pretenții de capodoperă, filmul ia șablonul despre omul obișnuit în circumstanțe neobișnuite și pictează o poveste extrem de simpatică. Ea (Mila Kunis) devine fără să știe posesoarea unei chestii atît de secrete și de importante că întreaga lume a spionilor a decis s-o hăituiască. Așa îi trebuie dacă se cuplează cu agenți secreți. Și acum, dacă tot e în complot pînă-n gît, singura soluție e să fugă de responsabilități. Mai întîi la Viena, apoi la Praga, apoi cine mai știe unde. Important e că ea și prietena ei cea mai bună, deși complet pafariste, ies din situațiile încurcate apelînd discret la un dram de minte, la o sclipire de inspirație, la un strop de șiretenie și, cînd toate astea dau greș, la agentul misterios care apare salvator și insistă să dea impresia că ar fi într-adevăr băiatul bun.

Scenariul nu se ia în serios, dar știe să păstreze un echilibru discret în cele două dimensiuni definitorii ale genului. Acțiunea și puseele de comedie se completează reciproc fără să dea senzația că una ar fi, chiar și preț de cîteva scene, doar o umplutură menită să acopere lipsurile celeilalte. Povestea sfidează trailer-ul și își permite și momente de haz, iar zona de fugărit, bătut, împușcat revine la standardele de bun-simț ale deceniilor trecute, în care secvențele nu erau editate cu barda în mînă și cu obsesia fracțiunii de secundă în minte. Scenele curg elegant, nu fracturat. Forțînd puțin nota, e diferența dintre o baladă pe chitară (mă rog, o baladă cu bătăi și împușcături) și un bunți-bunți cu o criză de Parkinson.

Per total, The Spy Who Dumped Me reușește să fie ceea ce și-a propus: un film ușurel, simpatic și relaxat, bun să umple o după-amiază leneșă în care spectrul plictiselii amenință să fie mai sinistru decît și-ar putea imagina un hiperactiv care abia a luat o gustărică formată din trei cafele și patru energizante.

The Spy Who Dumped Me. R.: Susanna Fogel. Cu: Mila Kunis, Sam Heugan, Kate McKinnon.