Pe la 1709, Brâncoveanu încheia tratate secrete cu austriecii. În schimbul unor sume amețitoare, turcii și rușii erau dați în primire la Viena, acolo unde era depozitat și peșinul domnitorului. Titluri nobiliare și moșii ardelenești picau cu zecile pe capul încă la locul lui al Brâncoveanului, drept mulțumire pentru sîrguincioasele trădări.
Atîta că, în 1711, Petru cel Mare s-a arătat cu oștile în Moldova, ca să lupte cu copiii de suflet ai lui Allah. Țarul avea argint cît să potcovească toți caii de pe planetă și aur cît să asfalteze drumul de la Moscova la Stănilești, dar îi lipseau proviziile militare. O asemenea ocazie nu putea fi ratată și, ca din întîmplare, armata muscălească a dat nas în nas cu oferta de oi, de gîște, de vodcă și de moruni a Brâncoveanului. Tîrgul a fost încheiat pe loc, Petru a plătit 300 de pungi cu galbeni, iar Valahia a trecut la popotă.
Turcii nu aveau cine știe ce încredere în Brâncoveanu, de aceea l-au trimis domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, în care aveau o încredere de-a dreptul oarbă. Orbirea le-a fost răsplătită cu vîrf și îndesat de marele cărturar, care a trecut de partea rușilor direct, fără să mai piardă vremea cu dilemele. Brâncoveanu, în schimb, o ținea încurcată: își adunase oastea la Urlați și aștepta să vadă cine învinge. Numai că văru-său, spătarul Toma Cantacuzino, un prost pe care sinceritatea l-a dus de rîpă, a fugit la ruși însoțit de alți boieri apropiați ai domnului. Brâncoveanu s-a albit și i-a înapoiat imediat țarului cele 300 de pungi, nu neapărat și conținutul lor. Proviziile, în schimb, au fost trimise sultanului și, astfel, ienicerii ghiftuiți au putut cîștiga bătălia de la Stănilești. Otomanii au băgat de seamă viclenia Brâncoveanului, dar, pentru că nu mai mîncaseră așa pastramă de la căderea Constantinopolelui, au trecut-o cu vederea. Totuși, sultanul l-a rugat pe marele vizir să cerceteze, peste doi-trei ani, ce are în cap Constantin Brâncoveanu. El și cei patru feciori ai săi.
