Bufnițele nu sînt ce par a fi și nici festivalurile nu se simt prea bine

Paradoxul românesc continuă. În prezent, toată lumea admiră în delir operațiunea „Avîntul Prăbușirea“, made by Guvern și Cooperativa de prestări servicii scumpe „BOR“. Astea sînt evenimentele lunii, cu astea defilăm. Cum zicea cineva, din Epoca de Aur rămînem cu Casa Poporului, iar din România capitalistă, cu Mîntuirea Neamului. Nașpa. Atît s-a putut. În acest timp de grele sacrificii și de austeritate avîntată, partea cea mai curioasă a țărișoarei e că am avut cel mai înfoiat buchețel de festivaluri din ultimii 35 de ani.

Bănuiala mea e că austeritatea a funcționat și funcționează ca un bici. Lumea s-a trezit din amorțeală și, cu ultimele puteri, a stors bani din piatră seacă, a umblat cu căciula-n mîini, pe la cinstitele fețe sponsoricești, a legat prietenii cu hoteluri și restaurant, a momit voluntari cu o farfurie de orez, s-a împrumutat ori chiar a spart pușculița cu bani a bunicilor. Altfel nu-mi explic recordul absolut – și anul încă nu s-a terminat.

Pot să enumăr cîteva, că nu e ceva de rușine: Festivalul Internațional „George Enescu“, Electric Castle, Neversea, Untold, Rockstadt Extreme Fest, ARTmania, Festivalul de Jazz Sibiu, Festivalul Vara Magică la București, TIFF (Transilvania International Film Festival), FITS (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu). ASTRA Film festival, FILIT, Iași, Festivalul Internațional „Zile și Nopți de Literatură“, Divan Film Festival. Pe scurt, România a găzduit în 2025 un număr estimativ între 50 și 70 de festivaluri majore. Asta e mai mult de unul pe săptămînă, că te ia și cu amețeală. Și nu s-a mai întîmplat ca acum 30-20 de ani, cînd găurile din palton și din buzunare se vedeau cu ochii închiși. Nici gînd. Sigur, România nu are încă o infrastructură demnă de atîtea festivaluri, da’ nici ultimii de la căruță nu mai sîntem. Cele mai multe au deja marca „Made in Romania, Europe“ și nu de milă sau de complezență. Organizatorii au învățat cum se face, cum se lucrează cu năzuroșii invitați. Numărul festivalurilor majore și medii s-a dublat, pe fondul creșterii interesului publicului, dar și al sculării din morți de după restricțiile pandemice. Unii zic că ăsta e semn de bunăstare și exact de aici încolo mă tem. Păi, dacă sînt atîtea, dacă o duc bine, dacă huzuresc și au să dea și la alții, n-ar fi bine să procedăm ca în învățămînt? Adică să mai tăiem, să dăm cu ore suplimentare, să economisim la sînge? Dacă cineva a făcut un festival, de ce să nu-l facă și pe al doilea, cu aceiași bani? Doar rămîn o măslină, un bon de benzină, un pahar plin. Totul poate fi reciclat, că nu e nevoie de bani. Și artiștii ăștia, măcar cei autohtoni, n-ar putea, naibii, să vie gratis? Doar se știe că poeții visează cai verzi pe pereți, muzicienii suflă-n iaurt, iar cineaștii ar putea să filmeze cu telefonul. Ce atîția bani? Păi, astea-s preocupări artistice? Lasă, că de bani ne ocupăm noi.

Așa că aștept cu atenție și îngrijorare bugetele pe anul viitor, falimentele și contramandările. În definitiv, ce atîta artă sau pseudo-artă? De aia nu vă mai plac Eminescu și Coșbuc! De șmecheri ce sînteți!