În 1982, toată iarna și primăvara, am fost profesor suplinitor la Bulbucata. Iată programul: trezirea, la cinci dimineața. Troleibuzul și tramvaiul ajungeau la șase treizeci în autogară. Cursa în care urcam voios, plin de rîvnă, mă lăsa în fața școlii din Bulbucata la șapte. Stăteam aproape o oră lipit de soba care apuca să se dezmorțească. Dacă scăpam rata era jale: aveam, ce-i drept, altă cursă către Giurgiu, nițel mai tîrziu, dar nu trecea prin comună, așa că mă dădeam jos hăt, în plin cîmp, și o luam pe jos, patru kilometri. Oricît de voios aș fi pășit, întîrziam. E drept, pe toți îi durea în cur. Orele, că se făceau, că nu se făceau, nu interesau pe nimeni. Elevii mulțumeau lui Dumnezeu. Dar era bine și, cu chiu, cu vai, terminam la prînz și, împreună cu alte două navetiste, luam drumul Bucureștilor.
Aflasem la crîșma din sat că, la o zvîrlitură de băț, locuise un poet român, bărbos, cu gagică. Și crescuse iepuri. Firește, în pagubă. Am devenit curios. Cine mama naibii își mutase domiciliul pe plaiurile însorite și inospitaliere ale Giurgiului? Era un mister de nepătruns, pentru că sătenii îi ziceau ori bărbosul, ori Stoichiță, ori Petrache, ori bețivu’. La băut îi întrecea pe toți, deși nici vajnicii oameni ai comunei nu veniseră cu pluta la cîmpie.
Într-o zi, cum stăteam amărît pe marginea drumului, așteptînd un tractor sau o căruță să mă scoată la șosea, îmi iese înainte un automobil cam jerpelit, din direcția contrară. Părea să adăpostească trei călători veseli și mergea cam în cîș. Stăteam pe o piatră kilometrică, mașina m-a depășit și a oprit cam la o sută de metri. Apoi a dat cu spatele, ridicînd un nor de praf. S-a oprit în dreptul meu. Abia atunci am recunoscut personajele. Ion Drăgănoiu, la volan. Ioana Crăciunescu, în dreapta. Iar pe bancheta din spate, fosta mea iubită din studenție.
„Ce faci aici, Iarule?” „Aștept rata.” „Hai, mă, dă-o dracului, vino cu noi!” „Unde?” Ioana s-a hlizit. „La proprietate.” Cumpărase o casă dărăpănată pe care, cu geniul și știința ei, o transformase într-un soi de rezidență pentru scriitori. Nu eram eu chiar scriitor, dar asta nu o impresiona. Așa că, în loc să plec acasă, am luat-o spre capul satului. La reședință erau de toate. În primul rînd, alcool. Apoi hamace, sofale și nițică apă. Însă Ioana avea și o cultură de cartofi. Năpădită de gîndaci de Colorado. Înarmată cu cutii de conserve cu gaz lampant, ne-a pus la treabă. Strîngeam de ne speteam. Primul a cedat Drăgănoiu: „Eu am condus toată ziua, gata”. A doua, fata. M-am ambiționat să umplu trei cutii cu gîndaci. Am izbutit. Doar Ioana a mai cules încă o oră, timp în care noi, ceilalți, sorbeam din bere, vin și țuică.
„Auzi, mă, Ioana, tu ești poetul care a crescut iepuri pe aici?” Crăciuneasca a izbucnit în rîs. „E Petrică.” La figura mea lungă a rîs și mai tare și mi-a mai dat să beau un pahar: Petre Stoica. Iepuri și anotimpuri. Mi-a căzut fisa și am fugit, pe trei cărări, înapoi, spre București.
