În 1914, Camil Petrescu se înscrie la o școală militară de subofițeri. Europa trecea de la șampanie la nevroză, iar într-un război care se anunța lung era bine să ai la îndemînă o pușcă și instrucțiunile de folosire. Chiar dacă romanele și celebritatea sînt așteptate mai tîrziu, tînărul profesor de limba română se arată nerăbdător să dea piept cu experiența și cu inspirația. Așa că, imediat ce România trece de partea Antantei, în 1916, Camil Petrescu se înrolează în Regimentul 6 Infanterie „Mihai Viteazul” cu gradul de plutonier.
Prima salvă de artilerie a generalului Morgen, care conduce ofensiva diviziei a 12-a Bavareză, îi culcă la pămînt iluziile. Camil Petrescu înțelege că ultima noapte de dragoste s-a încheiat și că întîia noapte de război va ține doi ani. Armata română e confruntată cu propriile limite și erori, cu ofițerii și generalii lipsiți de știință, cu soldații lipsiți de instrucție și armament. Retragerea ajunge singurul procedeu tactic la care ai noștri se pricep cu adevărat, iar dezastrul militar începe să-și arate perspectivele.
Camil Petrescu ia parte la luptele de la Tohanul Vechi, Dealul Măgura, Crihalm și Valea Oltului, și dovedește o dîrzenie periculoasă din ale cărei gheare îl scapă o rană ușoară, dar providențială. Se reface în spitalul de la Tîrgoviște și e retrimis pe front. De astă dată cade într-o ambuscadă și, spre bucuria prozei române, are inspirația să lepede arma și să ridice mîinile. E luat prizonier și dus într-un lagăr, unde așteaptă sfîrșitul războiului, chinuit de gînduri literare și de disperare. Cu puțin timp înainte, cu ocazia unui bombardament german, Camil Petrescu surzește de o ureche, iar această infirmitate îi ascute auzul interior, cel care aude voci și idei, de pe urma căruia i se vor naște cărțile.
În primăvara lui 1918, după pacea separată cu Germania pe care ceea ce mai rămăsese din România a semnat-o la București, Camil e eliberat din lagăr și se întoarce în sînul unei familii care îl credea mort. Experiența de război îl zdruncină așa cum numai marile ocazii literare știu s-o facă, iar profesorul de liceu se trezește transformat într-un mare romancier. La primul roman, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, lucrează zece ani, iar nouă ne va lua decenii și apoi, poate, secole să îl tot citim.
2.328 de vizualizări
Crihalma sau Cohalm, nu Crihalm