Carol cel mare și singur

În iunie 1914, cînd Gavrilo Princip deschidea, cu un foc de pistol, aorta arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și calea spre Marele Război, regele Carol I al României gîfîia, tot mai ostenit, la capătul celor 48 de ani de domnie.

Bătrînul prusac se plimba îngîndurat prin sălile Peleșului, apăsat de povara războiului care plutea în aer. În condiții normale, apropierea salvelor de artilerie și atacurilor la baionetă l-ar fi binedispus, mai ales că, de astă dată, era o încleștare generală și luptele aveau să ajungă la toată lumea. Dar Carol avea un secret militar teribil, un fel de mînă sucită la spate care-l împiedica să se bucure cu adevărat de perspectiva ciocnirilor militare.

În 1883 semnase pe ascuns, împreună cu prim-ministrul Ion C. Brătianu, un tratat cu Austro-Ungaria. Tratatul era ținut sub 99 de lacăte, a căror cheiță o purta regele la gît. Pe document iscăliseră, sub jurăminte făcute cu cuțitul în dinți, toți prim-miniștrii care se nimeriseră în perioadele de reînnoire: Catargiu, Sturza, Maiorescu. Pînă la focul de revolver de la Sarajevo, foloasele acestui tratat au fost uriașe. Cu ajutorul lui, Carol a putut ține România la distanță de amenințări, a putut s-o modernizeze și să-i lărgească teritoriul cu trei județe bulgărești. Dar acum, tratatul împingea România împotriva intereselor ei. Transilvania nu putea fi cerută unui aliat.

Așa că, în iulie 1914, cînd împăratul Franz Joseph al Austro-Ungariei și împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei i-au cerut să mobilizeze armata și să atace Rusia, Carol a convocat Consiliul de Coroană cu sentimentul că-și trage rudele pe sfoară. A invocat tratatul, onoarea militară prusacă și datoria de a respecta alianțele, dar știa că întreaga țară și, mai ales, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, fiul lui I.C. Brătianu care semnase cu nemții în 1883, voiau pe dos. Carol s-a supus hotărîrii consiliului și a acceptat să-și calce cuvîntul, să se strice cu familia și să intre într-o dușmănie lungă cu binefăcătorii germani. România a rămas neutră, iar bătrînul rege a rămas singur, doborît de sacrificiul personal, frămîntat de rușine, măcinat de regrete și sufocat de ultima sa decizie.

A murit în septembrie la Sinaia, lăsînd în urmă o țară pe locul în care găsise atîtea gîște și atîta praf.