În 1875, butoiul cu pulbere al Europei avea fitilul uscat. Peste Balcani adia briza violenței. Războiul plutea în aer printre vrăbii, muște și înjurăturile popoarelor asuprite. Imperiul Otoman dormea epuizat, așa cum dorm bețivii la soare, transpirați și sforăind cu gura căscată. Uriașul cu picioare de lut gîfîia după patru secole de masacre, incendii, violuri, pastramă și sarailii.
Bosnia și Herțegovina s-au răsculat. În anul următor s-au ridicat bulgarii. Oriunde zăreai un fes turcesc la sud de Dunăre, îl zăreai fugind, urmărit de o mulțime cu furci, coase și topoare. Nici Rusia nu avea astîmpăr. Nu mai făcuse un război cu Turcia de, hăt, zece ani. Ăsta ar fi fost al unsprezecelea, deci vorbim aici despre dependență. Războaiele de dependență ale Rusiei cu Turcia s-au desfășurat în mare parte pe teritoriu românesc, cu participarea holdelor, turmelor și fetelor noastre pe care atît învingătorii, cît și învinșii le considerau o victorie în sine. Așa că țarul și-a îngrămădit trupele pe Prut, fără să-i fie clar dacă va tranzita sau va invada România.
Că veni vorba de România, acest titlu îi era refuzat statului român de către sultan, la fel cum îi era refuzat dreptul de a bate monedă sau de a da decorații. Așa ceva, valabil de veacuri, îi scotea acum din sărite, deodată, pe patrioți. În birturi, atmosfera era încinsă. Independența se servea la botul calului, rece și cu guler de două degete. În fiecare halbă înota neatîrnarea. Cu fiecare dușcă, suveranitatea mai făcea un pas.
Ferestrele palatului domnesc de la București stăteau larg deschise. Carol lăsa să intre tot acest freamăt războinic al popoarelor, însoțit de putorile care se înălțau din mahalale. Nările fostului căpitan de dragoni fremătau de nerăbdare, ca pe vremea cînd aștepta ca Bismarck să asmută cavaleria. În iunie 1876, Carol îl numește șef al Guvernului pe Brătianu și începe să pună la cale intrarea României în războiul ruso-turc.
La 4 aprilie 1877, convenția semnată cu țarul permite trupelor rusești să traverseze România. La 6 aprilie e decretată mobilizarea armatei. Drept răspuns, turcii iau la ochi Calafatul și trag o sută de ghiulele, care doboară cîteva prăvălii și spulberă o căruță. Atunci, tunarii din bateria 6 a regimentului 1 artilerie au dezvelit tunurile Krupp, pe care Măria Sa avusese grijă să le importe din Prusia. Erau scule fără egal la vremea aia, un fel de katiușe avant la lettre. Vidinul a trebuit să fie reconstruit din temelii, fiindcă bubuiala ordonată de căpitanul Zărnescu aproape că l-a șters de pe hartă.
Carol, care urmărea tirul din zona în care oamenii surzesc de la zgomot, a fost auzit spunînd: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Și se povestește că, de atunci încolo, la balurile regale, orchestra era sfătuită s-o lase mai moale cu viorile și să insiste cu tobele.
121 de vizualizări
