Carol și Constituția sa de fier

Odată instalat în palatul cu aspect de fermă de porci dintr-un București ce părea alcătuit doar din periferii, Carol I s-a pus pe treabă. Metodic, disciplinat și tipicar, fostul căpitan de dragoni a dat milităria jos din pod și a băgat-o în Cameră, pe care a redecorat-o ca Adunare Constituantă. L-a numit șef al Guvernului pe Lascăr Catargiu și le-a dat românilor două luni ca să vină cu o Constituție nouă. Românii nu s-au complicat. S-au descurcat așa cum i-au deprins nevoile de-a lungul veacului și au furat, scurt, Constituția Belgiei. Au vopsit-o, i-au schimbat plăcuțele de înmatriculare, au adaptat-o dorințelor noului domn și, la 1 iulie 1866, spațiul carpato-danubiano-pontic avea cea mai modernă, mai obraznică și mai periculoasă lege fundamentală din întreaga lui existență.

Fără ca Marile Puteri să fie întrebate, Constituția României de la 1866 era, de la un cap la altul, o declarație de independență nebunească, ce părea scrisă doar ca să-i scoată din pepeni pe țar, pe sultan și pe ceilalți împărați. Nu mai exista suzeranitate față de Poartă, nu mai exista controlul puterilor europene, nu mai existau obligații față de ruși și, colac peste pupăză, era proclamată dinastia ereditară. Suveranitatea și autonomia națională colcăiau în fiecare pagină. Erau separate puterile în stat – un stat cu guvernare reprezentativă, aleasă prin vot cenzitar, un stat care garanta cetățenilor drepturi și libertăți, începînd cu egalitatea în fața legii, libertatea presei și a învățămîntului și sfîrșind cu proprietatea.

În ceea ce-l privește, Carol și-a rezervat prerogative de mic tiran oriental. El numea și concedia Guvernul prin mișcarea degetului mic, putea mătura pe jos cu Parlamentul ori de cîte ori i se părea că n-are bască și se putea juca cu promulgarea legilor ca mîțele mamei lui Creangă cu motoceii. Iar ca șef suprem al armatei, nu numai că putea face culcaturi cu diviziile după bunul plac, dar el era tipul care încheia pacea și declara războiul.