Trag linie, n-o fumez. Campania „Citește românește“ a debutat în forță și merge înainte, deși n-o citește nimeni. E ca și cum ai pune imense panouri cu țîțe, pe blocuri, pentru orbi. Sau ca și cum ai țipa în difuzoare: „Surdomuți, treceți Prutul!“. Păcat, dacă ar fi în stare cineva să înțeleagă care sînt rostul și înțelesul acestei campanii, poate că ar mai intra cu unu la mie mai mulți cititori în librării. Dar asta e situația, nu că nu vor intra, dar, înspăimîntați, terorizați, cititorii timizi nici nu vor mai deschide, cîte zile-or avea, ușa vreunei librării. De ce, de ce, de ce? Toate guvernele vestice au investit în lectură, în cultură, chiar dacă li s-au strepezit dinții. Toți și-au îndemnat/îmbiat/sedus tineretul să pună mîna pe o carte. Puteau să fie taman guvernanții noștri Gică Contra? Nu. Așa că au pus de o campanie.
Ce campanie? Bănuiesc că nu știți, pentru că nici n-ați auzit, n-ați văzut și nici zvonurile n-au ajuns la voi, pe net și pe socializare, ca pe Mureș și pe Tîrnave. Ei bine, totuși s-a făcut campania asta. Era și timpul, pentru că, ce să ne ascundem după cireș, sîntem țara cu cele mai puține cărți tipărite pe cap de locuitor din Europa. E un record, care consfințește zicala „fie cultura cît de rea, tot noi cu agriculturá“. Așa că, laolaltă cu eMAG, Asociația Editorilor Români (AER) și cu Uniunea Scriitorilor din România, Ministerul Culturii s-a pus pe lucru. A inițiat campania „Citește românește“, al cărei scop era, încerc să citez, promovarea scriitorilor români și întărirea legăturilor dintre ei și cititorii lor. Ce a ieșit, însă, e altă poveste, că, dacă aș spune altă mîncare de pește, s-ar răscula pescarii. Am să mă opresc la cel mai penibil moment al campaniei, cel vizual, în care, deocamdată, au apărut Felicia Filip (soprană), Georgeta Filitti (istoric) și Maia Morgenstern (actriță). Dacă nu e să-l socotim și pe Adrian Majuru, manager al Muzeului Municipiului București (dar nu-l socotim). Toate clipurile au pornit de la ideea principală și solidă „lovește și fugi“. În viața vieților mele, nici dacă aș fi fost dus la reeducare, pensionar reacționar, nu aș fi fost martorul viu al unor momente mai penibile, mai întristătoare și mai spăimoase. Din acest punct de vedere, clipul sopranei atinge sublimele culmi ale ridicolului. Nu îmi imaginez (și, Doamne, am ceva imaginație, scuză-mă de îndrăzneala eretică!) ceva mai spăimos pentru orice adolescent român. Ceva mai străin, mai pompos ori mai afectat. E un dezastru, e antireclama însăși, făurită de cel mai iscusit dușman al literaturii.
Mi-am închipuit că toată această nefericire a literaturii române (cea mai pricăjită din Uniunea Europeană) trebuie, conform unui vechi obicei românesc, să fi costat măcar cît frunzulița doamnei Udrea. Ei bine, nu. Nu a costat nimic. Caragiale ar spune, satisfăcut, că nici impozit nu s-a tras de aici. Păi, nu. Atunci e bine.
Ca nu-l socotim pe dl Majuru e de bine sau de rau?