E incredibil ce destin a putut să aibă George Soros în România. A câștigat alegerile din 26 mai și acum nimeni nu mai vorbește despre el. Ani la rând a apărut în toate poveștile conspiraționiste ale taberei PSD pentru ca acum toată lumea să-l fi uitat, ca pe un obscur lipitor de afiște.
Partea bună e că nici nu ne interesează destinul lui. Suntem prea ocupați cu al nostru. Prin urmare, ar fi util să scoatem un carnețel și să schițăm câteva lecții pe care ni le-au dat aceste alegeri, ca să vedem în ce fel nu se mai aplică și la următoarele.
1) Democrația noastră are două viteze, două moduri de funcționare. Uneori este pe pilot automat, caz în care câștigă PSD alegerile, pentru că știe să-și mobilizeze discret votanții și, în plus, are un electorat care-și apără la urne interesele fără să facă prea mult caz. Alteori, democrația noastră pare în pragul crizei, în stare de asediu, gata să ajungă pe mâinile unor personaje hapsâne. Atunci, tinerii din urban se cheamă unii pe alții la oaste și salvează țara transformând votul, pentru scurtă vreme, într-un fel de modă. S-a întâmplat în 2004, în 2014 și-n 2019. Nu-i exclus să se întâmple iar în 2019, deși personajul hapsân lipsește momentan.
2) E greu să mai aplici cuiva eticheta de populist, pentru că pur și simplu nu mai e nimeni care să nu fie. În toate taberele găsești mesaje ieftine și nerealiste, care exploatează fricile oamenilor ca să-i mobilizeze la vot împotriva unui pericol imaginar. Până și USR-PLUS, o alianță de partide respectabile, a băgat în față sloganul ușor peremist „Fără hoție ajungem departe” (”Doi creșini și patrioți vor scăpa țara de hoți”). Asta ca și cum hoția ar fi fost problema guvernelor lui Dragnea, nu încercările de a se folosi de putere pentru a scăpa de Justiție.
3) Ar trebui să apară și la noi instituția demisiei de onoare, a pasului în spate făcut atunci când îți dai seama că nu mai ai susținerea populației. Altfel, e trist să te încăpățânezi să rămâi în funcție până când se instituie sărbătoare națională pentru intrarea ta la pușcărie. Dragnea a menționat, în săptămânile trecute, ura îndreptată împotriva lui. Nici un politician n-ar trebui să rămână în funcție așteptând să se acumuleze atâta ură, mai ales când planul principal nu e acela de a construi ceva, ci de a te salva.
4) E trist că mulți se gândesc să plece de la petrecerea la care noi am intrat cu greu, dar un lucru rămâne clar. Chiar și acum, când unii s-au oprit din dansat și alții se îmbracă de plecare, noi ne distrăm mai bine decât atunci când așteptam în frig, afară. S-a vorbit mult despre dreptul diasporei de a vota. E normal să influențeze românii plecați politica unei țări pe care au părăsit-o? Știu ei ce se mai întâmplă în România? Evident că diasporenii s-au bucurat mai puțin de măririle de salarii, evident că pe ei nu i-a afectat austeritatea din vremea lui Boc, dar asta nu înseamnă că politica din România nu se răsfrânge și asupra lor. O îndepărtare de Bruxelles ar lovi cel mai mult în cei care duc o viață mai bună acum tocmai datorită apartenenței noastre la UE.
5) PSD trebuie s-o lase mai moale cu dușmanii imaginari. După ce a încercat să transforme o figură pasivă ca Iohannis într-un geniu machiavelic, după ce a coborât în mlaștina antisemită a aluziilor conspiraționiste, PSD și-a luat o greblă peste nas și a învățat că nu e bine să-ți inventezi inamici în care lumea nu crede. Iar vestea bună pentru social-democrați e că nici n-au nevoie. Inamicul pe care-l pot invoca poartă multe nume, dintre care doar două o să redau aici: Sărăcia și Subdezvoltarea. Lipsa de apetență a dreptei pentru tot ce nu-i antreprenoriat urban e, iarăși, un mare avantaj. Dacă se ține de parcursul ăsta, PSD nu mai are nevoie nici de Soros, nici de aluziile ieftine la etnia lui Iohannis.
