Cele mai frumoase bătălii

În dimineaţa zilei de 26 octombrie 1599, la picioarele lui Mihai Viteazul se rostogolea, din direcţia Șelimbăr, un cap. Era capul cardinalului Andrei Bathory, un cap obişnuit mai mult cu pălăria catolică şi mai puţin cu barda secuilor, un cap din care se scurgea nu numai ideea unificării ţărilor române, ci şi regretul de a nu-i fi plătit lui Mihai suma cerută la negocieri. Pe 1 noiembrie, învingătorul de la Șelimbăr, Baba Novac, intra în Alba Iulia alături de Fraţii Buzeşti şi de Mihai Viteazul, acesta din urmă avînd inspiraţia să pozeze pe un cal alb.

Cinci luni mai tîrziu, o armată de 17.000 de oameni intra în Moldova prin Pasul Oituz. Mihai dăduse mînă liberă urii sale pentru domnitorul Ieremia Movilă, cel care încercase să-l ucidă de mai multe ori folosind o cantitate nepotrivită de otravă şi un număr de pumnale prea mic. Din prima zi a invaziei, 2.000 de moldoveni s-au alăturat valahilor, spulberînd din faşă suspiciunea de patriotism care putea afecta reputaţia locală. Pe 10 mai, Bacăul a trecut din mîinile strămoşilor lui Hrebenciuc în ale Babei Novac. Pe 11 mai, strămoşii lui Sorin Ovidiu Vântu au predat Romanul. Strămoşii lui Pinalti şi strămoşii lui Flutur au cedat, pe rînd, Cetatea Neamţului şi Suceava, urmînd ca bătălia decisivă să se dea la Hotin, în prezenţa unor strămoşi care aveau să fie lipsiţi de posibilitatea de a avea urmaşi.

Ieremia Movilă a aşteptat sfîrşitul luptei la o distanţă sigură. Călăreţii trimişi pe urmele lui nu s-au mai întors niciodată, ei stabilindu-se la casa lor şi căsătorindu-se cu moldovencele de care s-au îndrăgostit după viol. Mihai Viteazul a ajuns celebru pentru isprăvile din 1600. Dacă la Roma a fost asemuit – în glumă, desigur – cu Alexandru Macedon, la Constantinopole a fost asociat, la modul cît se poate de serios, cu moartea lui prematură. „Se zice că românul e foarte tare şi că planurile lui cresc odată cu izbînzile“, a spus Henric al IV-lea al Franţei despre toate astea, în ziua în care nişte ofiţeri francezi se pregăteau să-i reteze valahului gloria cu o halebardă.

Publicat în Caţavencii, nr. 51, 27 decembrie 2012