Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cinci ani de ură și nu-i gata

Zoom Cinci ani de ură și nu-i gata

1990, primul an al libertății după trei dictaturi nefericite, a fost, în același timp, și un an al primelor răbufniri de ură necontrolată. Au fost mineriadele de la începutul anului, a fost măcelul de la Târgu Mureș și apoi baia de sânge din București din 14-15 iunie. Apoi, cumva, lucrurile s-au calmat. Speriați de animalitatea ieșită la iveală parcă de nicăieri, oamenii s-au liniștit și s-au întors la viețile lor din care, oricum, începeau să nu mai înțeleagă nimic.

Răbufniri de ură

au mai fost, de atunci încoace, dar sporadice și de foarte scurtă durată. Oricâtă pasiune s-ar fi pus în politică, niciodată nu s-a ajuns ca ura să dureze atât, să se amplifice, să crească de la o zi la alta.

Pe fundația pusă de Traian Băsescu, care-și abținea cu greu râsul când prevestea apocalipse continue, s-a clădit ura asta care din 2014 încoace nu ne dă pace. Nu înseamnă că ar trebui să dăm târcoale afișelor lui Ion Iliescu din 1990, care ne promiteau un președinte pentru liniștea noastră. Liniștea dăunează democrației, căci acolo unde e prea multă liniște lipsește dezbaterea, dar nu lipsesc frica, lașitatea și complicitatea. Dar nici răgetele permanente nu ajută. Cu nimic.

La începutul lui 2014

părea că vom avea un an electoral liniștit, cu final previzibil. Și tocmai cel mai leneș om al anului respectiv a fost cel care ne-a aruncat în groapa asta cu vrăjmășie. Teama de trădarea PSD-ului l-a determinat pe Crin Antonescu să despice USL-ul, să se alieze cu PDL-ul și să se arunce oratoric în promisiunea că va duce partidul pe cele mai înalte culmi sau își va da demisia. Și-a dat-o după scorul mic obținut la europarlamentare, dar ar fi vrut să candideze, totuși, la prezidențiale. Nemaicontrolând partidul, acesta i-a întors brusc spatele și l-a încoronat pe Klaus Iohannis, căruia cei mai mulți nu-i dădeau nici o șansă. Și, totuși…

E aproape incredibil

ca un om atât de imobil emoțional să trezească atâta pasiune, e de necrezut ca o plantă care se învârte după soarele vacanțelor să nască atâta speranță. Dar a făcut-o.

Traian Băsescu ura singur, pornea singur la luptă și se poziționa, mai mereu, în linia întâi. Nu simțea nimeni nevoia să acționeze în locul lui. Dar placidul Iohannis chiar asta a provocat. Văzându-l mai mult absent, admiratorii au început să urască în numele și în locul lui. S-au simțit îndreptățiți să o facă, ba mai mult decât atât, au simțit că e datoria lor. Și au fost atât de conștiincioși încât de atunci se străduiesc din răsputeri să nu rămână datori.

În grupuri mici, mărunte,

iar uneori în câte o manifestație mai amplă, se urăște de dimineața până seara. E preocuparea principală a unora dintre concetățenii noștri. Nu poți ști ce frustrări îi animă, nu poți ghici de ce o fac, dar asta le ocupă mintea, sufletul, într-atât încât nu mai rămâne loc pentru nimic. Grămezi de zombi goi în interior care se mișcă automat, animați de ură și atât.

Se fac cinci ani

de când ne urâm între noi pe Facebook, ne urâm pe  stradă, pe terase, prin magazine. Ne uităm suspicioși și plini de precauții la cei de lângă noi. Dacă cel care ne stă alături în autobuz sau la coada de la casa de marcat e un dușman? De ce să-i zâmbim sau, eventual, să-l privim indiferent, când am putea să-i aruncăm priviri grele, pline de înțelesuri: „Te-am ghicit, nenorocitule! Știu ce ești, știu cu cine vei vota! Te urăsc!“.

Dacă prețul

revenirii la normalitate în societatea românească, dacă prețul redobândirii seninătății este realegerea lui Klaus Iohannis, mâine mă duc să-l votez. Poate se liniștește și el, poate i se liniștesc și cățelandrii. Poate. Dar cine ne garantează asta? Cine ne asigură că, odată ce ne-am obișnuit să urâm, vom reuși să redescoperim serenitatea?

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Si, dupa dvs., care ar fi solutia?

  2. #2

    PSD si antena 3 – porumbeii pacii

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Poate fi un orbete președinte de țară?

    20 august 2019

    Klaus Iohannis a pierdut ocazia de-a juca o scenetă biblică pe țărmul Mării Negre fiindcă, dacă s-ar fi aplecat asupra soldățelului american leșinat și l-ar fi cărat în brațele-i vînjoase […]

  • Președintele armatei moarte

    20 august 2019

    Marți, 20 august, peluza Casei Albe va duce iar povara președintelui Iohannis. Sînt fire de iarbă care au avut norocul să geamă sub pantofii unui Macron, unui Netanyahu, unei Merkel […]

  • Politiciene disperate

    20 august 2019

    Ne îndreptăm, cu pași mari, spre momentul în care va fi aproape obligatoriu ca politica să fie condusă de către femei. Dintr-un domeniu eminamente patriarhal, politica tinde să devină tărâmul […]

  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]