Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cînd comedia este mai spumoasă decît șampania

Zoom Cînd comedia este mai spumoasă decît șampania

Am observat un fenomen interesant: dacă americanii par să fi epuizat rîsul și acum se axează, măcar în zona filmului, fie pe hăhăiala groasă, fie pe acel mda-ha-ha derivat dintr-un automatism imprimat de obligația socială, de tip “Gluma asta tristă susține justiția socială, deci să rîd, să nu creadă prietenii mei că sînt mai puțin implicat decît ei”, francezii, asemeni unui fîntînar solomonar din trecutul mitic, știu să scoată la lumină șuvoaie limpezi de haz sclipitor.

Sigur, li s-ar putea imputa că sînt rasiști, sexiști și xenofobi, că nu respectă sensibilitățile minorităților de orice tip și că, în general, nu pică într-o autocenzură sterilă atunci cînd consideră că e cazul cei mai lipsiți de umor oameni de pe planetă.

De fapt, la mijloc stă filosofia de viață. Dacă America celor liberi s-a dovedit de multe ori prea închistată în morala protestantă, Franța catolicului Richelieu și a ticălosului de Voltaire a preferat să găsească profunzimea practicînd joie de vivre.

Și mă opresc aici, să nu creadă cineva că ar putea deveni simpatici niște mîncători de broaște doar pentru că au scos o comedie superbă.

Grégory Van Huffel (Philippe Lacheau) are o agenție perfectă pentru specialiștii în călcat strîmb. Ai întîrziat la întîlnirea cu prietena ta și cu părinții ei pentru că tocmai te-ai trezit lîngă aventura de azi-noapte? Vrei să ratezi cina plictisitoare cu socrii pentru că joacă Paris Saint-Germain? Vrei să tragi chiulul pentru că școala e plictisitoare la cei cîțiva ani ai tăi? Alibi.com este soluția.

Practic, afacerea sintetizează experiența protagonistului: “Tata a înșelat-o pe mama, au dat divorț, au regretat toată viața, iar eu am suferit enorm. Minciuna e mai bună decît adevărul”.

De-aici e simplu: printr-o întîmplare profund ridicolă, dar care păstrează eleganța narativă, protagonistul o cunoaște pe ea (Élodie Fontan) și de aici începe povestea de dragoste. Întîmplător, ea urăște minciuna cu pasiune. Iar tatăl ei, un tip principial, este clientul lui. Să spui, din acest punct, că filmul este doar o farsă de tip “Să-l acoperi pe viitorul tata-socru pentru că altfel ne-am ars toți” e prea puțin. Intriga degenerează cu o creativitate pe care nici măcar soarta nervoasă tun pe bietul muritor nu o poate egala.

Deși drumul este cunoscut – este o farsă, știm deja că traseul merge de la intrigă la dezastru și apoi spre twist-ul aducător de final fericit –, pașii sînt neașteptați sau, în cazurile în care sînt parțial așteptați, micile deznodăminte vin să răstoarne bănuielile publicului. Scenariștii par să fi scris povestea cu tastaturile mustind de poftă de joacă, în timp ce mințile erau îmbibate în… sincer să fiu, nu știu în ce erau îmbibate, dar garantat nu erau niște substanțe legale.

Deși jonglează periculos cu ridicolul, cu grotescul, cu măgăria în stare pură sau pur și simplu cu răutatea, este fascinant cum filmul ocolește detaliul mîrlănesc, poanta groasă sau șocul de dragul șocului. Pelicula rămîne elegantă, indiferent de ce situație ar fi aruncată pe ecran pentru că – și aici intervine rafinamentul – vizualul știe să sugereze imaginarului în loc să facă loc imaginii fruste.

Personal, cea mai bună referință – filmul este plin de referințe, de la Star Wars la Sport sîngeros – mi s-a părut cea la Assassin’s Creed. Filmul o pregătește hoțește, pe nesimțite, și cînd privitorul cunoscător începe să o bănuiască, atunci ea se dezlănțuie brusc, zdrobitor, într-o cascadă de hohote.

Și, în final, cînd rîsul zgomotos lasă loc zîmbetului fin, gata să se aștearnă pe buze la finalul unei experiențe frumoase, morala își face loc suavă, discretă și plină de farmec. Departe de-a încerca încrîncenarea puriștilor care văd defectele umane în maniheistul “Ori ele, ori eu”, ea preferă să lase altora spiritul neiertător și să testeze profunzimile inimii umane. Marea dilemă “Cum să-l mai iubesc dacă el mă minte?” este rezolvată prin intermediul unei replici simple, a cărei duioșie este descumpănitoare.

Alibi.com. R.: Philippe Lacheau. Cu: Philippe Lacheau, Élodie Fontan.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]