Am făcut poze (că fotografii nu îndrăznesc să le zic) cu pasiunea și intoleranța unui fanatic, dar fără să-mi pun vreodată în gînd să ajung profesionist. Nici n-aveam bani pentru așa ceva. Fotografia costa și, dacă nu aducea careva marfă din Vest sau măcar din URSS, ce mai chichirez gîlceava? Am rulat, pe rînd, cîteva aparate nici prea-prea, nici foarte-foarte. Am avut un Zenit Sniper, cu celebrul, inubliabilul obiectiv Helios, dar și cu teleobiectivul de 300, totul montat pe un crăcan. L-am vîndut în 1977, toamna. Mi-am luat apoi un Praktica MTL5. Am pus pe el, cu multă răbdare, trei obiective: un Pancolar de 1,8 cu 50, un 35 și un 135. Pe ultimul l-am uitat într-o gară și m-a usturat luni de-a rîndul. Dădusem pe el un salariu și ceva pe deasupra. În sfîrșit, ultima achiziție a fost un Seagull chinezesc, cu prismă. Astea toate, împreună cu un aparat de mărit Krokus, au fost averea mea.
Nu rîdeți, că a fost dragoste la mijloc. Și, din dragoste, cu timpul, am început să fac trucaje și bani. Coperta celui de-al doilea volum de poezie îmi aparține. Cînd m-am împrietenit cu Tudor Jebeleanu, care a făcut mii de fotografii – nu poze –, eram maestrul lui de ceremonii. Developam, măream, supraexpuneam, dădeam cu măști.
Dar parcă nu mă simțeam îndeajuns de împlinit. Realitatea alb-negru era prea puțin. Așa m-am apucat de color. Am citit toate manualele din scoarță-n scoarță. Am făcut rost de revelatori de film (pentru ORWO, un sistem, pentru Agfa sau Azomureș, altă formulă). Am construit băi cu termostat, am tras cu rigla de calcul prelungiri de timpi (pentru cine nu știe, revelatorul color îmbătrînește de la o poză la alta), am luat termometre și reșou.
Ei bine, după zeci de măsurători și sute de probe, am scos primele imagini. Era în 2001, la Galați, și am umblat prin școală, unde predam, cu trofeul, patru poze amărîte. „Vedeți culorile? Eu le-am scos! Ei, vă place?“ Lumea, ce să zică? „Uau. Faci color? Ce tare!“ După ani, cînd am găsit exponatele pe fundul unui sertar, m-a pufnit rîsul. Erau tare spălăcite, iar roșul nu era roșu, verdele nu era verde și, cel mai grav, albul nu era alb. În fine, omul din greșeli învață. Cinci ani mai tîrziu, toți colegii și prietenii mei știau că, dacă vrei să faci colorate, la Iaru trebuie să vii. Am lucrat pentru artiști plastici, pentru muzee. Ba chiar am făcut poze la nunta fetei lui Păunescu și a Constanței Buzea. Habar n-aveam că, în România, culoarea e un lux. Așa că țineam prețul jos și, sîmbăta mai ales – la nunți. Duminica mi-o petreceam în laboratorul de 1/1, iar luni dădeam marfa la control.
Atunci să vedeți: „Mamă, ce culori! Uau, cîte poze! Maestre, nu veniți și la nunta noastră?“. „Vin“, răspundeam eu cu modestie și-mi număram banii.
