Cruntul jupuitor Mihai Racoviță și prietenia lui cu tătarii

Mihai Racoviță, zis Bot de Șobolan, umbla acoperit cu o blană de jder, purta pe cap ișlic de nevăstuică și în picioare cizme din piele de lup. Întreaga faună carnivoră a Moldovei îl împresura, cu perii, puful și putoarea ei argăsită, pe acest fante de început de secol XVIII, care se pomăda cu ocaua, dar fără nici un folos.

Mihai Racoviță a fost ginerele lui Constantin Cantemir. A urcat pe tronul Moldovei în 1703 și a coborît de pe tronul Munteniei în 1744. A fost de cinci ori domn, de trei ori la Iași și de două ori la București. A cheltuit pentru asta cam tot ce au agonisit țăranii celor două țări române într-o jumătate de secol – și ceva pe deasupra. Așa că, în pauzele de domnie, a trebuit să-și consolideze cifra de afaceri din uneltire, contrabandă și sperjur. A fost cînd cu rușii, cînd cu turcii, cînd cu nemții, după cum o cereau necesitățile de bir și garderoba lui din ce în ce mai extravagantă. În a doua domnie moldoveană, cînd la urechile sultanului a ajuns ceea ce fusese pregătit pentru urechile lui Petru cel Mare, Racoviță a fost mazilit, dus la Constantinopole și lăsat să sprijine cu beregata, între 1709 și 1716, tăișul unei barde. După șapte ani petrecuți în sudori, Racoviță a fost considerat demn de încredere și a fost iar căftănit peste Moldova. Aici începe epopeea lui mongolă, pe care căpitanul Ferentz, comandantul trupelor austriece care invadaseră Vasluiul, a simțit-o pe propria-i piele, pusă la uscat. În fruntea hoardelor tătare, Mihai Racoviță jefuiește nu numai armata imperială, ci și satele din jur, ca să poată achita solda convenită cu răufăcătorii stepei. La ordinul Porții, intră puțin cu tătarii și prin Transilvania, cît să-i enerveze și pe unguri, care îl trimit pe generalul Esterhazy să prade ce mai rămăsese după pîrjolirea Moldovei. După retragerea armatei maghiare, țara era așa de pustiită, încît Racoviță a înțeles că nu mai e nimic de jefuit. Așa a luat hotărîrea să mărească birurile.