Cu cine s-a întîlnit, de fapt, Macron la București?

Ca să-și măsoare încă o dată cota de irelevanță, Emmanuel Macron s-a dus în China. A luat-o cu el la analize și pe Ursula von der Leyen, și ea o candidată la podiumul nesemnificativilor din conducerea Europei. Iar Xi Jinping le-a înmînat, cu gesturi maiestuoase de dictator, rezultatele: nici vorbă să condamne agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, nici vorbă să pomenească cuvîntul „război“, nici vorbă de vreun angajament de a-l presa pe Putin, ci numai cîteva fraze goale despre binefacerile păcii.

În spatele vizitei stau, însă, calcule politice și comerciale ce nu pot fi ignorate. Întîi, acela că China e principalul partener economic al UE, luînd fața Statelor Unite încă din 2020, iar închiderea unor sectoare ale pieței chinezești ar lăsa motorul economiei europene, Germania, fără combustibil. Uniunea Europeană tremură la gîndul că după criza energetică declanșată de Putin ar putea urma o criză economică declanșată de Xi, care ar mătura iluziile de bunăstare veșnică a Occidentului. Aceste iluzii, clădite de o clasă de lideri de paie, stau în mare măsură pe fundația unei păci otrăvite cu dictatorii Putin și Jinping, pace care acum amenință să se prăbușească. Iar corporațiile care n-au încetat o clipă comerțul cu Rusia și nici nu se gîndesc să se conformeze, la o adică, unor sancțiuni impuse Chinei presează acești lideri slabi să se întindă la picioarele unora ca Putin și ca Xi.

Ăsta ar fi scopul serios al vizitei la Beijing. Celălalt calcul, cel politic, urmărește schema clasică a liderilor cu probleme acasă. Macron vrea să mute atenția de la micul război civil de pe străzile orașelor franceze, izbucnit de cînd a anunțat că mărește vîrsta de pensionare. Sînt probleme care amenință planeta Pămînt, mai grave și mai importante decît ăia doi ani de serviciu în plus, asta vrea să zică vizita lui în China. Exact la fel, penibilele lui vizite la Moscova înainte de război încercau să mute atenția de la furia „vestelor galbene“.

Politica externă e refugiul liderilor cu probleme la interior. Așa au atacat G.W. Bush și Tony Blair Irakul, așa a atacat Sarkozy Libia, așa a atacat Putin Ucraina, așa se pregătește Xi să atace Taiwan-ul, așa trage Kim Jong-un cu rachete balistice, deși nimănui nu-i trece prin cap să amenințe cea mai săracă țară din lume. Amenințările externe sînt, în realitate, dorințe personale ambalate în retorica intereselor interne. Liderii vor să rămînă la putere chiar dacă sînt neisprăviți și duc societățile de rîpă, așa că pun pe tapet teme mai mari, pericole strategice, mize planetare.

Pe dedesubt, însă, aceste războaie externe și această diplomație grandioasă sînt mîncate de rugină politică. Valoarea intelectuală și umană a liderilor politici din lumea liberă a scăzut, la fel valoarea lor de întrebuințare. Sînt mediocri, limitați, lipsiți de idei, de personalitate, ineficienți. Și atunci, în lipsă de răspunsuri locale, inventează probleme globale.

Iar ca să înțelegem unde ne situăm noi în acest joc de putere falsificat, să notăm că, la întoarcerea din China, Macron a oprit la București cît să-și alimenteze aeronava și să tragă o pișare.