Sîntem români și nimic din ceea ce este românesc nu ni-i străin. Ca români, prețuim din cale-afară limbile străine și tot ca români disprețuim voluptuos străinii. Ăștia nu ne înțeleg, mă înțelegi? Mînca-le-ar inima cîinii! – ca să cităm mereu trunchiat pe genialul nostru Mihai Eminescu (a fost ziua lui, la mulți ani, Mișule!). Așadar, stimabililor, ca să-l parafrazăm și pe I.L. Caragiale (vine și ziua lui în curînd!), putem pentru ca să zicem: iubim străinătatea, dar îi urîm pe străini. Asta face parte din naturelul nostru simțitor, eminamente paradoxal.
De la prezidențiabil și pînă jos de tot a devenit un criteriu de valoare națională, aproape un must, cum îi zice acum, mai pe românește: ca să te dovedești român adevărat, trebuie musai să stăpînești pînă în detaliu cît mai multe limbi străine (engleza, cela va de soi…)! În sensul ăsta, pour revenir à nos moutons, adică pe meleagurile strămoșești ale fotbalului, am reținut o știre care a făcut înconjurul planetei mass-media. Atenție, breaking news!
La Genova, după preluarea clubului din localitate, noul patron, Dan Șucu, a ținut un discurs fluent în limba italiană. Omul de fotbal și-a recunoscut și anumite limite ale exprimării, lucru cu atît mai lăudabil. Nu ne facem griji în ceea ce privește forța de exprimare poliglotă a daco-romanilor noștri. În curînd, Șucu va ajunge să se exprime minunat în italienește. Aproape la fel de minunat (atenție, greșeală gramaticală!) ca Șumudică în portughezește (în limba portugheză – varianta corectă).
Deci nu asta-i cioacă. Cioaca e că noi, românii întărîtați să ne învrăjbim din cauza oricăror amănunte (cunoașterea unor limbi străine, by the way), băi, fraților, riscăm să pierdem esențialul. Dincolo de barierele lingvistice, pe Planeta Fotbal se vorbește într-o singură limbă: în fotbaleză. De exemplu, că tot pomenirăm de daco-romanii din Giulești, talentatul Boupendza n-a fost trecut în rezervă doar pentru că nu știa românește. Nu, pacientul s-a băgat în autoizolare fiindcă a ținut să nu se înțeleagă în nici o limbă. Nici cu colegii, nici cu antrenorul, nici cu conducerea, nici cu acel public minunat hrănit cu povești fabuloase, imnuri înălțătoare și cîntece fără perdea (printre altele, „Cucu și pupăza“, un hit protomanelist la modă prin anii ’80 ai secolului trecut, atunci cînd galeria lui Rapid nu era membră de partid). Pe scurt, sînt unii, de-alde Boupendza, care nici măcar nu doresc să se familiarizeze cu limbajul clubului unde au ajuns să activeze.
Prin alte cartiere bucureștene din Superliga, de la dușmanii tradiționali ai Rapidului, situația se prezintă în mod diferit, măcar în privința antrenorilor. Zeljiko Kopic și-a reînnoit contractul la Dinamo. Nici un fan nu-i reproșează croatului că, deși a trecut ceva timp, tot n-a învățat limba română. E de-ajuns să știe limba cîineză.
Asta ca să nu mai pomenim de FCSB = Steaua. Cipriotul Elias Charalambous a ajuns pe plaiurile noastre, pe locurile bătăliei de la Vaslui, încă de cînd era jucător. După atîta amar de vreme, tot nu s-a prins limba română de el. Tot pe englezește o arde pe la declarații. Ei și!? Suporterii steliști știu că Ilie Haralambie e la fel de român ca ei și ca preacuviosul Gigi. Un dreptcredincios în sfintele culori roș-albastre. Cît despre alți antrenori români, mai tineri și cu școală, zău, aici ne cam scîrțîie toată pledoaria de pînă acum. Păi, ca să prinzi mai multe sezoane pe banca unui club carpato-danubian, fraților, chiar trebuie să ai talent la limbi. Hai, România!